În cadrul Festivalului de Teatru Independent Undercloud, care se află în plină desfăşurare, miercuri seara, pe 28 august, va avea loc un spectacol-lectură după piesa „Aleluia” de Valentin Nicolau, în regia lui Victor Ioan Frunză. Textul face parte din volumul „Poveşti din al nouălea cer”, publicat anul trecut la Editura Nemira. Am stat de vorbă despre spectacolul-lectură şi importanţa lui pentru sănătatea unei mişcări teatrale şi a unei dramaturgii naţionale, cu Victor Ioan Frunză…
Avem nevoie de spectacole-lectură?
Spectacolele-lectură sunt foarte importante. De fapt, a existat o astfel de tradiție. La un moment dat, spectacolele-lectură făceau parte din obișnuitul peisajului teatral românesc, dar asta pe vremea când teatrul românesc mai era teatru. Acum teatrul e o colecție de ciudățenii și ele nu-și mai au rostul… Dar spectacolele-lectură sunt un test necesar atât pentru dramaturg, cât și pentru actor sau regizor. Recent, Teatrul Odeon a mai făcut ceva încercări de a ilustra fenomenul. Într-un fel, acest gen de spectacol reia într-o formă mai puțin spectaculoasă ceea ce se întâmpla odinioară, când dramaturgul venea să-şi citească piesa de la un capăt la altul pentru actori. Până la urmă, teatrul e formă de lectură… Iar spectacolele-lectură nu fac decât să concretizeze o imagine. Pe de altă parte, ar fi bine ca ele să fie însoțite de discuții. Dramaturgul are nevoie de feedback. Plus că e important şi pentru el să-şi audă textul prin vocile actorilor. Însă spectacolele-lectură trebuie făcute cu seriozitate, nu fuşărite…
Aşadar, nu e doar un prim pas în punerea în scenă a unui spectacol, nu e doar o lectură „la masă”?
Este o formă artistică distinctă şi e diferită și de spectacolul de teatru radiofonic, care, la rândul lui, are rigorile lui… Aici, ca întotdeauna, energia actorului contribuie la ieșirea textului din matca lui. Tocmai de-asta, de foarte multe ori, pentru spectacolele pe care le-am făcut în ultima vreme, tocmai ca să identific textul cel mai bun, petrec 4-5 luni cu actorii citind texte împreună și comentându-le… Spectacolele-lectură sunt, în plus, și un antidot la oboseala lecturii, care-i afectează nu numai pe cititori în general, ci și pe omul de teatru. Textele sunt tăiate, editate, înainte de a ne da seama care sunt virtuțile unei scene. Am recomandat întotdeauna ca o piesă să fie montată în integralitatea ei și editată după aceea… Eu fac asta frecvent. E o metodă folosită și în alte mișcări teatrale. Altfel, nu-ți dai seama ce ar trebui tăiat din text. Dar revenind la spectacolele-lectură, la festivalul de la Avignon, de exemplu, ele se bucură de un public imens și intrarea se plătește destul de mult…
La noi spectacolele-lectură sunt acum mai degrabă pentru specialiști sau sunt şi pentru publicul larg?
La noi, da, sunt pentru specialişti. De fapt, întreaga mișcare teatrală e pentru specialiști… Foarte puțini mai concep spectacole pentru o comunitate ce are nevoie de teatru. Creatorii vor premii, recunoaștere oficială, plecări în străinătate. Același lucru se întâmplă, într-un fel, și cu filmul românesc. E evident că pierderea statutului de artă populară, pe care teatrul l-a avut cândva, restrângerea audienței, chiar și la marile reuşite, au făcut ca omul pdf32Red are proud to announce that they have topped an independent Casino Support Quality Audit released today by etruvian consulting. de teatru să-și dorească recunoaștere. Așa că și aceste spectacole-lectură, care ar trebui să facă parte din farmecul artei teatrale – să vii ca simplu spectator și să vezi actori în ipostaze cu care nu ești obișnuit –, ar trebui să se bucure de un interes constant. Însă teatrele nu mizează aproape deloc pe ele, nu le integrează într-un repertoriu, o dată la o lună, să zicem. În vremurile bune ale teatrului românesc existau așa-numitele comitete de lectură – acum aşa-numitele consilii artistice, în care oameni care de obicei nu știu nicio limbă străină își dau cu părerea despre piesele care ar trebui introduse în repertoriu. Pe vremuri însă comitetele erau formate din oameni iluștri, care citeau și-i făceau teatrului propuneri pentru repertoriu. Dar au dispărut… Şi au dispărut și conferințele, care odinioară făceau parte din firescul vieții teatrale. Or, teatrul ca instituție ar trebui să se ajute de aceste instrumente, iar spectacolul-lectură ar putea ajuta.
Ce anume? Dramaturgia românească?
Categoric. Dar ar fi mult mai bine ca ea să fie ajutată concret. Mă enervează când citesc că regizorii de la noi nu vor să monteze piese românești, pentru că nu e adevărat.
Dar mulți recunosc că nu vor să pună în scenă dramaturgie românească…
Ideea că în dramaturgia contemporană de la noi există un maldăr de capodopere, dar regizorii refuză pur și simplu să le pună în scenă e greșită. Aș invita să se renunțe la logica de tip conflictual. Sunt convins că dacă Ministerul Culturii și direcțiile de cultură locale ar aloca bani pentru ca spectacolele după texte românești să fie făcute de cei mai buni regizori, cei mai buni scenografi, cu cei mai buni actori, ar exista o miză. Și, de asemenea, dacă dramaturgul ar primi susținere materială ca în perioada repetițiilor să stea în teatru să lucreze, cu uimire am vedea ceva rezultate. Dramaturgii din comunism – Marin Sorescu, Teodor Mazilu, Dumitru Solomon, Ecaterina Oproiu etc. – au avut o mare susținere din partea statului. Exista un prag de 25% stabilit pentru dramaturgia națională, care există în multe țări europene. Era de mare ajutor și a avut un bun impact. Acum, de cele mai multe ori asistăm la o dramaturgie românească contemporană care nu e decât o scălămbăială a unor tendințe auzite din Occident. Dacă ar exista o susținere materială serioasă – şi să ne înţelegem, asta nu înseamnă foarte mulți bani – lucrurile ar sta altfel. Nu pot să cred că textul românesc contemporan trebuie să fie de serviciu… Trebuie să i se aloce un buget, să fie scos din pivnițe și din cârciumi. Dacă vor române tot timpul în zona în care mergem pe minimalismul montării, nu ne mişcăm din același punct. Uite, de exemplu, am văzut la Budapesta o montare într-un teatru independent, un spectacol de cinci ore, cu geometrie variabilă, într-o cazarmă. Piesa era o rescriere contemporană a „Inelului nibelungilor“. Și dramaturgia contemporană are dreptul la hainele ei de gală. Dacă o mai ținem mult timp în blugi rupți…
Suntem la „Undercloud” şi vă pregătiţi de castingul pentru spectacolul-lectură „Aleluia” de Valentin Nicolau…
Am fost invitat în ultimă instanță. Am acceptat pentru că e vorba despre un text important și un dramaturg important, printre puținii care-și exercită constant scrisul, împotriva tuturor vicisitudinilor din teatru și nu numai. „Aleluia“ este o propunere dramaturgică valoroasă, care are cel puțin două linii de fugă importante: spațiul teatral (piesa presupune o transformare continuă a ambientului în care se joacă, o transformare contrastantă, comică și dranatică, textul alunecând spre grotesc – o cârciumă-biserică) și dimensiunea socială, foarte interesantă. E un text care ar trebui montat, ca și altele ale dramaturgului.
Ce vă atrage, ca regizor, la acest text?
În primul rând, transformismul spațiului, care e total neașteptat. Asta îl atrage pe regizor când se apropie de un text și începe să se gândească la posibilitățile lui spectaculare. În al doilea rând, partea socială mi se pare extrem de importantă. E o frescă socială bună și nu întâlnești des așa ceva.
Există puncte slabe ale textului?
E prematur să discutăm asta pentru că teatrul nu este literatură. Iată o lecție care s-a învățat târziu în mișcarea noastră teatrală. Textul trăiește în spectacol, în iconotextele pe care le naște. Aș vrea să vedem cum va arăta „Aleluia“ pe scenă, punctele tari și cele slabe se relevă în relația directă cu cei care-l interpretează. Contează enorm ce regizor abordează textele contemporane. Dacă ele sunt montate după metoda așchiere-prelucrare nu e bine. Dacă sunt montate de regizori mari, care de obicei nu au pretenția de a fi originali, pot avea parte de o oarecare relevanță. În teatru e greu să spui ce va fi bun sau rău. Însă textul acesta este o premisă bună pentru un spectacol bun. Ar fi o izbândă și pentru regizor, și pentru dramaturg.
Cum vedeți acest text pus în scenă?
La prima mână, văd un spectacol site-specific, legat de un loc anume, în care condiția sine qua non a transformării bisericii în cârciumă să funcționeze. Nu e o piesă de pus cu decoruri de carton…
Print