Victor Rebengiuc: „Nu știu să mint!”

„Nu obișnuiesc să fiu spectatorul fidel al filmelor mele”, a spus Victor Rebengiuc în deschiderea unui dialog cu scriitorul și criticul Marius Chivu, care s-a desfășurat la Muzeul Național al Literaturii Române, la finalul unei proiecții speciale cu filmul „Balanța” în regia lui Lucian Pintilie.

În fața unui public în mare parte tânăr, Victor Rebengiuc a vorbit despre dramele unei epoci care încă ne marchează și, mai ales, despre întâlnirea cu un mare artist: Lucian Pintilie, de la a cărei dispariție a trecut o jumătate de an. Pornind de la „Balanța”, savurat de toți cei din sală, Victor Rebengiuc a deschis o discuție despre ceea ce se întâmplă în ultima perioadă în filmul românesc, conturând, cu o oarecare ironie, care-i e specifică, aspecte diverse…

„De când sunt bătrân am făcut destul de puține filme, pentru că nu sunt scenarii pentru oamenii în vârstă, toți regizorii se luptă să caute, să scrie, să construiască scenarii cu oameni tineri, care iubesc, care au alte activități decât ar putea să aibă un bătrân pensionar. Dar nu am niciun fel de regret. Cât despre Balanța, aici am avut un rol bun. Eu nu vreau rol mare, eu vreau rol bun.” Întrebat de Marius Chivu ce gândește despre propria interpretare când se uită la filmele mai vechi cu el, a răspuns cu umor: „Când mă uit la filmele din tinerețe zic: Uite ce slab eram, uite ce păr aveam…” Însă, trecând apoi în registrul serios, spune cu vocea sugrumată de emoție: „Dar ceea ce este de admirat în acest film este Pintilie, regizorul filmului, care e genial. Toată opera lui este, de altfel, genială. Și tocmai de asta a avut de suferit, pentru că a avut geniu, pentru că a știut să nu facă niciun compromis niciodată. Întotdeauna a fost de partea adevărului, l-a susținut și l-a afirmat. A avut de suferit, dar nu i-a păsat. Îl regret foarte mult. Nu e mult de când a plecat dintre noi, dar îi simt lipsa și mi-e dor de el. ”

La filmări cu Lucian Pintilie…

Încă sub vraja filmului, Victor Rebengiuc și-a amintit câteva întâmplări din timpul filmărilor, întâmplări și povești care-i conturează atât de bine personalitatea lui Lucian Pintilie, regizorul cu geniu… „Mi-aduc aminte de scena de la masă. Trebuia să beau acolo… Beam apă, în loc de vin, desigur. Dar pe la a douăzecea dublă i-am spus: Nu mai pot, domle nu mai pot să beau, am băut mult… Și unul dintre actori zice: Păi fă-te și tu așa puțin că bei! Și izbucnește Pintilie: NUUU! Să nu aud că se preface că bea. Nu vreau să se prefacă! NU! Bea! Bea! Bea! Și avea dreptate. Nu poți să mimezi… Așa cum îi văd pe unii că se prefac că fumează. Ori fumezi, ori nu fumezi.”

Evocarea personalității lui Lucian Pintilie a continuat… „Pintilie era grozav. Tot sarcasmul lui împotriva comunismului, din partea căruia el a avut de suferit. A suferit cumplit. Lui i-a fost interzis să lucreze în România. A mai pățit cineva asta?! Marea fericire a fost că a putut să plece și să lucreze în străinătate. Și singura dată – pentru că Europa Liberă striga întruna că lui Pintilie nu i se dă voie să facă un film – l-au chemat de la CNC și l-au întrebat de ce vorbește Europa Liberă că nu i se dă voie? „Ce ai dat vreodată un scenariu și nu ți s-a dat voie”, l-au întrebat. Și el a zis că da a dat vreo 20 de scenarii. Și până la urmă i-au dat voie, dintre toate scenariile propuse de el, să facă „D-ale carnavalului”. Ce s-au gândit ei? Asta e o comedie, e Caragiale, ce poate să facă? Ei bine, a făcut un film care se cheamă „De ce trag clopotele, Mitică?”, un film foarte puternic, extraordinar, care a fost interzis. De-abia după 1990 a putut fi difuzat pe ecrane.”

Victor Rebengiuc a povestit despre felul extraordinar în care lucra Lucian Pintilie pe platoul de filmare: „Se lucra ca la teatru, se repeta, ceea ce la film nu prea se obișnuiește… El avea tot timpul tot filmul în cap. De-asta după 1990, când s-a întors, n-a mai vrut să facă teatru. A vrut să facă numai film. Pentru că în teatru actorii trădează. Uită rigoarea. Or, Pintilie era foarte riguros și ținea foarte mult să faci ceea ce voia el să faci, ceea ce cerea el. Pentru că el avea o întreagă construcție în cap. Și se considera trădat când actorii uitau de indicațiile lui și se lăsau cuceriți de succesul facil de public. Pe când în film nu puteai face decât ce voia el. Trăgea câte 15-20 de duble. Munceai de te rupeai, oboseam cu toții cumplit, dar ne plăcea la nebunie. Cu alți regizori nu se întâmplă neapărat asta. Cu alții e mai simplu… Însă Pintilie te făcea să te minunezi tu însuți de ce erai în stare să faci. De la el a pornit valul regizorilor care au luat apoi premii pe la Cannes sau Berlin. Ei se trag din fibra lui regizorală și unii dintre ei chiar recunosc.”

Vorbind despre perioada comunistă, Victor Rebengiuc a spus clar: „Eu n-am fost împotriva comunismului numai din cauza atitudinii regimului față de artiști și de artă. Ci față de tot. Mi s-a părut un regim greșit. A fost o pedeapsă care s-a aplicat poporului român. N-a fost o bucurie nicio clipă. Și de atunci nu s-a schimbat nimic. E la fel. Ba poate chiar totul e mai pronunțat azi. Hoția, pilele, nepotismul, totul…”

Apoi, spune răspicat: „Nu știu să mint, așa am fost crescut. Așa a fost familia mea.” Iar la întrebarea lui Marius Chivu legată de teatrul contemporan și la afirmația lui cum că teatrul era mai important atunci decât acum, când n-ar mai fi decât o formă de distracție (poate că domnul Marius Chivu a văzut prea puțin teatru în ultimii ani…), Victor Rebengiuc răspunde clar: „Nu mi se pare că teatrul era mai important atunci… Atunci era singura activitate de spectacol vie, asta da. Dar nu-i deloc adevărat că acum merg la teatru doar oamenii cu amintiri și doar pentru distracție, așa cum spuneți. E vorba de un public tânăr care acum își formează amintirile. Și nu sunt puțini.”

Întrebat dacă regretă că azi nu mai poate fi văzut vreun spectacol din acea perioadă, Victor Rebengiuc spune: „Da, regret spectacolele lui Ciulei de la Bulandra, Un tramvai numit dorință, Lungul drum al zilei către noapte. De ele îmi pare rău, că nu vor mai putea fi văzute niciodată. Spectacole extraordinare care nu mai există. Și azi nu mai știe nimeni de ele.”

Despre roluri care l-au chinuit, Victor Rebengiuc a povestit simplu: „Am avut și roluri la care, dacă îmi dădeai un  pistol înainte să intru în scenă și mă întrebai: Ce faci? Te împuști sau intri? eu aș fi preferat să mă împușc. Pentru că nu-mi plăcea ce făceam acolo… Așa e, de exemplu, Alioșa, în Azilul de noapte. Și mi-era o rușine teribilă înainte să intru în scenă și chiar și când eram în scenă, pentru că simțeam că nu e bine ce fac. Nu găsisem calea spre personaj. Nu e nevoie să-mi spună nimeni când joc bine și când joc prost pentru că eu știu. Simt. Și nu vreau să mă mint. Greșesc și eu. Se întâmplă…”

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.