„Cartea e teribil de incitantă; atât de incitantă, încât după lectură îţi vine să te apuci să faci tot ce scrie acolo… Lucru care, dacă s-ar întâmpla, ar propulsa teatrul românesc pe un next level incontestabil“, scrie regizoarea Theo Herghelegiu în argumentului volumului „De ce râdem la teatru? O explorare practică a comediei fizice“ de John Wright, cea mai recentă apariție din Colecția Yorick a Editurii Nemira. Pornind de la comedie și prezența ei pe scenele din România, lansarea cărții, desfășurată pe 23 martie la Ceainăria Serendipity, a fost și prilejul unei discuții spontane despre ce (mai) înseamnă teatrul independent la noi, desigur în relație cu teatrul instituționalizat și, de asemenea, cu ceea ce se numește, vag, teatru comercial.
O discuție incitantă, care nu s-a purtat în jurul unei agende și al unui scop prestabilit, ci s-a conturat într-o atmosferă destinsă, grație practicienilor și viitorilor practicieni prezenți la eveniment. Regizoarea Theo Herghelegiu, împreună cu Victor Scoradeț, critic de teatru și regizor, Adelaida Zamfira, actriță și profesor la UNATC, și actorul Cosmin Șofron au expus puncte de vedere despre o zonă artistică despre care se discută destul în ultima vreme, dar care rar e privită cu luciditate, din exterior sau din interior. Și tocmai un bun nivel de luciditate au atins în discuția de săptămâna trecută invitații, fiecare experimentând într-un fel sau altul, într-un moment sau altul, teatrul independent.
Așadar, s-ar putea ajunge la un next level, spunea Theo Herghelegiu. Dar mai întâi trebuie să știm care e actualul level. Pentru regizoarea al cărei nume este indestructibil legat de teatrul independent, lucrurile stau cam așa: „Există mai multe level-uri. Unii profesioniști încearcă să se autodepășească și au deja o poziție în high level. Există, pe de altă parte, practicieni care se mulțumesc cu ce fac și rămân acolo. Există și level-ul de mijloc, al nehotărâților, care parcă s-ar duce în altă direcție, dar nu îndrăznesc și rămân într-o zonă în care se simt mai siguri“.
Nici actorul Cosmin Șofron nu vede deloc bine lucrurile, constatarea sa trimițând la un motiv economic și la unul moral: pe de o parte, lipsa fondurilor și, pe de altă parte, ipocrizia (ea îi face și pe destui angajați în teatrele de stat, și pe destui neangajați „să se autoproclame stindarde ale teatrului independent și să nu calce la un alt eveniment independent decât cele pe care le păstoresc în grădina lor“). Pe scurt și pe șleau, peisajul nu e tocmai încurajator: „Teatrul independent a ajuns la fel de închistat ca cel de stat, ceea ce mi se pare grav. Nivelul nu e nici măcar cel pe care și-l propun regizorii – la independenți din cauza lipsei de fonduri, iar în teatrele instituționalizate din motivele pe care le știm.“
Lipsa de solidaritate, vizibilă într-o etică profesională precară și în stagnarea din domeniul ai cărui practicieni declară că nu încetează să caute soluții, a fost și răspunsul Adelaidei Zamfira, care a punctat consecința negativă a teatrului comercial așa cum îl înțeleg puținii producători privați sau proprietari de spații private în care se face teatru: „Se vrea teatru comercial și nu se doresc spectacole incomode. În momentul în care cineva îndrăznește să facă un spectacol care pune degetul pe rană, nu e bine. Patronul vrea lucruri cuminți pentru cei care vin și consumă. La spectacolul Charter a deranjat faptul că vedem niște români de lângă noi într-un anumit fel. Problema e că spectacolul care pune o oglindă în față deranjează“.
Da, numai că teatrul comercial nu este, cel mai adesea, ce cred majoritatea producătorilor/finanțatorilor: teatru prost, facil, făcut cu mijloace minime, generator de venituri maxime. „Teatrul comercial trebuie să existe și el poate oferi și spectacole de artă care sunt comerciale. Conflictele dintre oameni sunt generate de faptul că nu avem un limbaj comun, că nu înțelegem același lucru prin teatru comercial: noi înțelegem una, ei înțeleg altceva. Iar așa-zisul curent independent e un puzzle spart. Eu cred că e loc pentru toată lumea sub soare. Păcat că toată lumea vrea la umbră!“
Dincolo de imprecizia acceptată a termenilor, ce ar fi, totuși, teatrul comercial? Victor Scoradeț a încercat un răspuns: „Prin teatru comercial înțeleg acele spectacole fără profunzimi abisale, care mă farmecă preț de o seară, mă fac să uit de tot ce e urât în viața mea și a tuturor și mă bucură pur și simplu, fără să am frisoane metafizice. Și acest gen de teatru se poate să fie bine făcut sau ratat. La noi există și marea prejudecată că unele genuri teatrale nu au același drepturi ca teatrul așa-zis serios. Comedia bulevardieră, de exemplu, așa ceva e mult mai greu de făcut și e nevoie de o trupă întreagă care să funcționeze impecabil. Thrillerul nu se face în România, deși e minunat când e bine făcut. Îmi place și musicalul, dar nu am unde să văd în România. Școala nu formează actori și pentru așa ceva. Ele toate ar trebuie să ne facă viața mai frumoasă, iar noi ar trebui să fim foarte frustrați că nu le avem.“
Lipsă de acțiune, lipsă de solidaritate, lipsă de timp, lipsă de coerență, lipsă de îndrăzneală, căci economicul generează mult prea des conformism. Lipsă, lipsă, lipsă… Și rezultate pe măsură. „Noi susținem teoretic niște lucruri, zicem că facem federații, dar atât. Când suntem puși într-o situație concretă, fuge toată lumea“, a spus Adelaida Zamfira.
„Teatrul nu poate să fie mai bun decât societatea în care e creat…”
De ce stăm așa, și nu altminteri? Aceasta e întrebarea la care Victor Scoradeț a răspuns cu o mică incursiune în trecut și o lucidă privire la prezent: „Teatrul nu poate să fie mai bun decât societatea în care e creat, cu excepția societăților totalitare. Într-o societate totalitară, aproape orice formă de artă, orice nu e realitate, e mai bun. Greșeala pe care o fac acum teatrele noastre instituționalizate este următoarea: ele trăiesc într-o dulce inerție, imaginându-și că beneficiază de același privilegiu pe care îl aveau înainte de 1989, când teatrul era singurul loc în care puteai trăi în mod colectiv iluzia libertății. Individual, o puteam trăi acasă și într-un mic cerc de prieteni. Dar s-o trăiești colectiv într-un stat polițienesc, în care tremuri de frica Securității, de frig și de foame era posibil doar la teatru. Actorul, cu sau fără voie de la stăpânire, făcea niște cioace politice, lua peste picior partidul etc., ceea ce ne hrănea nouă iluzia de libertate și făcea din teatru o instituție superprivilegiată, în care un spectacol mediocru putea să treacă drept eveniment. Teatrul avea putere astfel și crede că mai are și acum. Dar n-o mai are. Acum suntem liberi să alegem între zeci de moduri de a ne petrece o seară. Nu mai există nici presiunea socială de a consuma cultură. Înainte era o obligație aproape să povestești ce ai mai citit, cum ai stat la coadă la librărie o noapte întreagă să iei o carte de Marin Preda sau la cinematograf ca să cumperi bilete la Love Story. Indiferent de nivelul ei, cultura era foarte importantă pentru noi. Iar acum crede că beneficiază în continuare de același privilegiu. Dar nu mai e cazul. Atunci teatrul avea de rezolvat o singură traumă, trauma noastră majoră: lipsa de libertate. Și o rezolva ușor. Acum traumele noastre s-au diversificat, sunt mai multe și mai subtile. Dacă nu reușește să înțeleagă asta și să găsească instrumentarul cu care să le aducă pe scenă, în așa fel încât să ne dăm seama că astea ne dor, teatrul de stat nu are șanse. El este în urma teatrului din străinătate cu niște decenii. Iar teatrul independent nu mai există. A început să existe foarte frumos, a dat nume ca Radu Apostol, Dan Vasile, Geanina Cărbunariu, Peca Ștefan, Andreea Vălean etc. Într-o țară normală, establishmentul are subvenții de la stat, care acoperă cam 80% din costul real al unui bilet, știind că are datoria să ofere cultură. Are subvenții și pentru independenți, acoperind cam 15-20% din costuri, în funcție de țară. Dar acolo, cu banii asigurați un grup independent poate să trăiască. Oamenii respectivi fac teatru independent pentru că în establishment ar lucra sub presiunea de a termina un spectacol într-o lună și jumătate, așa că nu e timp de răzgândire și schimbare în lucrul la spectacol. Și așa apar teatrele independente, care amendează inerțiile și calcifierile din establishment. Manierismele se cer caricaturizate. Apar astfel valori și pe scena independentă. Poate un scenograf ajunge să-și afirme geniul. Și ce se întâmplă atunci? Establishmentul pune gheara pe el, îi dă bani și un teatru și îl pune să lucreze. Are loc o circulație cu dublu sens între periferie și centru, care se alimentează reciproc cu energie artistică și amândouă rămân vii, periferia fiind mult mai dinamică.“