Interviu realizat de Cornelia Clej, studentă în anul I, Teatrologie, UNATC București
Victoria Dicu face parte de mai bine de 10 ani din echipa de actori a Teatrului Național București (TNB) dar poate fi văzută și pe scena Teatrului Bulandra sau a unor teatre independente. Aparițiile ei variază de la roluri episodice (în „Bârfe, zvonuri și minciuni”, „Allegro ma non troppo”), secundare („Vizita bătrânei doamne”) până la roluri principale („Obiceiuri necurate”, „Eden”), dar prezența scenică este consistentă și acaparatoare a atenției publicului în fiecare dintre ele. Pregătirea pentru o întâlnire cu Victoria Dicu poate fi asemuită cu pregătirea pentru a urca în roller-coaster. Am întâlnit-o pe Victoria la un ceai, înainte de un curs de actorie de la școala pe care a înființat-o în urmă cu 5 ani, și am vorbit despre începuturi, modele, căi și suflet în teatru.
Poți numi un model/exemplu în cariera ta?
Mai degrabă decât model, îmi place să spun inspirație. Mă bucur că am început să învăț că modelul suprem sunt eu și trăirea mea. Evident că nu am experiența, poate, a altcuiva. Dar spun eu și trăirea mea pentru că suntem atât de diferiți, unici, irepetabili și personalizați! Altminteri, sunt înnebunită după Tamara Buciuceanu, toată viața mi-a plăcut. Draga Olteanu Matei, Olga Tudorache, sunt actrițe uriașe. Woopy Goldberg. Ștefan Iordache, din punctul meu de vedere este genial, e exemplul meu. Când văd un interviu cu Ștefan Iordache, e ca Biblia, Biblia actorilor! Ștefan Iordache este modelul meu de a fora intern, eu cred în foratul intern. Nu poți să fii un bun specialist fără să-ți pui ficatul, inima, sufletul pe tavă. Nu poți! Mi-am dat seama, de zece ani de când fac meseria asta, cel puțin la Teatrul Național, mi-am dat seama că dacă vrei să faci ceva în meserie trebuie să deschizi cutiuța aia din interiorul tău. Până pui mâna pe cheie, e foarte greu. Apoi, când bagi cheia în broască e infernal. Iar când deschizi capacul și vezi ce cutia Pandorei-i acolo, de care ai fugit toată viața… În copilărie te jucai, n-aveai nicio treabă și erai „vesel ca vremea cea bună” (cum zice Ion Creangă) dar apoi, când începi să devii adult și doare, nu mai ai nepăsarea primilor ani, îți dai seama că acolo e materialul cu care trebuie să lucrezi, că, de fapt, alea ar trebui să devină modelele tale – lucrurile foarte adânci din tine, cele pe care nu ai pus mâna, cele grele și cele urâte, noroiul, nămolul și praful… Evident că la început dor, dor cel mai tare… Apoi lucrezi și cu fericirile tale, cu dezamăgirile tale. Dacă trăiești într-un vis mincinos cu „aș putea să fiu”… nu duce nicăieri. Eu sunt! Încep să mă cunosc și să-mi devin propriul model. Modelul e ceea ce luăm din noi. Evident că am avut și am de învățat de la toți și îmi doresc să am capacitatea de a învăța până în ultima clipă, pentru că în meseria asta așa se învață. Și în pedagogie e la fel, înveți mereu, chiar de la elevi! Pedagogia e prima mea meserie, înainte de actorie. Am terminat secția Învățători-Educatori la Liceul Pedagogic din Galați. Perioada liceului a fost superbă. Făceam cinci ani, noi și cu popii. Cântam la cor împreună, toți ne vedeau căsătoriți. Învățătoarele cu preoții.
Ai trecut razant pe lângă cariera de Coană Preoteasă…
Tata mă vedea învățătoare, soție de preot, (Coană preoteasă), pe bicicletă, la țară. Pe bicicletă nu am prea stat, la prima experiență am intrat cu capul într-un stâlp, la a doua – când mi-am luat o bicicletă și am mers pe stradă – am primit înjurături că le stricam traseul, așa că am lăsat-o, iar ultima experiență e că mi-am luat o bicicletă de cameră pe care o folosesc drept cuier. Deci bicicleta a fost ștearsă de pe listă.
Dar cariera de învățător părea că are șanse…
Da, probabil tata, fiind învățător, mi-a insuflat exemplul parental și am intrat în acea zonă, dar mă bucur că mi-am urmat instinctul. Am avut întotdeauna un puternic instinct de a mă juca, de a imita. Imitam profesorii, luam toate caracteristicile lor și le puneam pe mine, colegii se distrau grozav. Așa îi învăț acum pe cursanții mei: să ia o haină care nu e a lor și să învețe s-o poarte. Așa e cu actoria, cu rolul. Rolul e o haină nouă care la început stă pe tine ca pe gard, trebuie să o ajustezi și să înveți să o porți. Câteodată te enervează, câteodată o urăști, apoi începi să o cunoști, să-ți placă, să te apropii de ea.
Așa îi învăț acum pe cursanții mei: să ia o haină care nu e a lor și să învețe s-o poarte. Așa e cu actoria, cu rolul. Rolul e o haină nouă care la început stă pe tine ca pe gard, trebuie să o ajustezi și să înveți să o porți. Câteodată te enervează, câteodată o urăști, apoi începi să o cunoști, să-ți placă, să te apropii de ea.
Îți mai amintești cum a început totul? A existat un moment când ai văzut clar în fața ochilor sau ai privit în tine și ai spus „aș vrea să fac asta”?
În mine nu am prea privit atunci, de ceva ani încoace privesc în mine… mai mult m-am luat după ce au spus cei din jurul meu („tu trebuie să faci actorie, ai un dar de a te juca, toată lumea e bine dispusă în jurul tău, trebuie neapărat să faci actorie și neapărat comedie etc.”). Dar momentul de care îmi aduc aminte, primul care a însemnat actorie la mine, a fost în clasa a 5-a când doamna dirigintă Rusu a zis: „Victoria, tu ești mai volubilă, pregătește ceva, ce vrei tu, pentru serbare”. Și am luat Amintiri din copilărie. Evident că mi-am ales rolul principal, Nică! Am făcut costume, decor, regie, scenografie, tot. În ziua spectacolului, a venit mama în sală și când a văzut ce era pe scenă… toate personajele purtau hainele ei… a fost o parodie, lumea nu se mai oprea din râs. Și atunci, doamna dirigintă mi-a spus: „Victoria, tu asta trebuie să faci! Ești potrivită pentru asta!”. Și poate undeva, în mintea mea, au rămas stocate această experiență și acest îndemn. Mi-au revenit în minte abia în clasa a XII-a sau a XIII-a. M-am dus odată la teatru, la invitația unei prietene, și l-am cunoscut pe viitorul meu profesor. Juca în Visul unei nopți de iarnă și tot ce se întâmpla pe scenă mi s-a părut fantastic, era mirajul scenei. Mi-am zis „asta vreau să fac”! După spectacol l-am cunoscut și așa a început lungul drum al nopții către zi, cu muncă și cu un traseu sinuos, nu a fost nimic ușor, și totuși a fost foarte frumos. Nu mă văd făcând altceva.
Deci nu ai niciun moment de îndoială sau regret.
Nu, categoric. A existat un moment foarte greu la teatrul din Giurgiu, când am vrut să renunț. Nu se întâmpla ce visam eu că ar trebui să se întâmple într-un teatru.
Era imediat după terminarea facultății?
Da. Am terminat în vara lui 2006, iar în toamnă am intrat în teatru, prin concurs. Asistentul de la facultate ne spunea că, dacă 2 ani după terminarea facultății nu simți scândura sub picioare, ai făcut facultatea degeaba. Se pierde din exercițiu, chiar din știința de a face meseria. Eu am reținut lucrul ăsta, am luat lista cu toate teatrele din România și am început să sun. Mă prezentam și întrebam dacă au nevoie de actori, dacă angajează sau organizează concursuri. Așa am ajuns la Teatrul din Giurgiu care avea concurs în toamna lui 2006. M-am înscris la concurs și am fost angajată. Nu a fost simplu deloc. Eram un tânăr debutant, cu un salariu infim. Acum 10 ani primeam 320 lei din care 100 lei erau pentru cazare și cu restul trebuia să trăiesc, ceea ce era imposibil dacă nu aș fi avut un mic fond pe care îl pusesem deoparte din proiectele pe care le-am avut cu organizația „Salvați copiii” din Galați. Bani albi pentru zile negre. Dar nu partea financiară era problema cea mai mare, ci atmosfera, departe de mirajul pe care îl căutam eu. Era prea dur tot ce se întâmpla. Nu erau roluri care să te crească, mai mult stăteam decât lucram, or, un tânăr care are și foarte multă energie și disponibilitate trebuie să lucreze! Dacă le-aș spune ceva tinerilor care vor să facă meseria asta este că, dacă se apucă de ea, să știe că e o muncă titanică, dacă vor să o facă așa cum trebuie. Și, dacă nu ai talent, nu ai ce căuta acolo, oricât se spune că muncă, muncă multă și talent 10%. Eu nu cred în așa ceva. Strălucirea unui actor pe scenă vine din talent. Nu există strălucire din muncă. Există un foarte bun tehnician (are o tehnică impecabilă, se spune), dar strălucirea vine din talent și din dăruire și din fereastra deschisă către Dumnezeu. Pentru că talentul, acea strălucire, e mai presus de tine, de individ. De aceea, când mergi într-un teatru și vezi ceva deosebit, pe acolo a trecut un înger, acela e talentul.
Tu ți-ai dat seama că ai talent sau te-a ajutat cineva să vezi lucrul acesta, ți-a spus cineva?
Nu pot să spun că am avut o încredere absolută în ceea ce am fost eu, cu toate că veneau foarte multe calificative bune din afară, dar am întâlnit și oameni care nu au crezut în mine. La început e foarte greu să crezi tu în tine pentru că e posibil să pierzi măsura și să ajungi în partea cealaltă, să crezi ești buricul pământului. Pe de altă parte, măsura nu însemnă capul plecat. Trebuie să ai respect, bun simț, dar trebuie să îți urmezi și curajul și ceea ce ești făcut să faci. Eu pot să spun că am avut foarte mult curaj și încă am. Chiar și în viața personală. Căsătoria mea înseamnă curaj. Căsătoria cu un cetățean străin, care nu e de aceeași religie cu mine, venită într-un timp atât de scurt de când ne-am cunoscut, chiar blamată, e un act de curaj.
Dacă nu ai talent, nu ai ce căuta acolo, oricât se spune că muncă, muncă multă și talent 10%. Eu nu cred în așa ceva. Strălucirea unui actor pe scenă vine din talent. Nu există strălucire din muncă. Există un foarte bun tehnician (are o tehnică impecabilă, se spune), dar strălucirea vine din talent și din dăruire și din fereastra deschisă către Dumnezeu.
Cum ai gestionat situațiile când nu ai primit sprijin?
Atunci când ești la început de drum și este foarte multă adrenalină, ești dispus să faci orice, să pierzi oricât. Pentru mine, îngerul păzitor a fost doamna Mirela Nicolau (actriță la Teatrul din Giurgiu în acea perioadă, acum actriță la Teatrul Evreiesc de Stat, n.r.), cea care m-a scos din rutina și dezamăgirea a ceea ce se întâmpla la Giurgiu, atmosfera nelucrului cu tine, a nepăsării, a orice cu prefixul „ne-”. Am început să lucrăm, am început să aud despre teatrul în adevăratul sens al cuvântului, despre sărăcia din timpul comunismului, despre cum dorința de a face teatru era ceva aproape palpabil în acei ani, despre turneele de atunci, mă fascinau poveștile ei despre turnee. E drept că și atunci existau invidii, conflicte, dar exista ceva ce astăzi se pierde, o anume bunăvoință, sprijin, iubirea față de teatru, mai ales, care parcă a început să dispară. Văd din ce în ce mai puțin dorință de a pune „carne” pe scenă, de a fi suflet, de a construi ceva în sufletele oamenilor. Și subiectele abordate sunt uneori prea seci, prea duse într-o zonă de negativism. Vorbim foarte mult despre război, viol, părți negative ale vieții. Eu nu înțeleg de ce drama și tragedia sunt puse pe o poziție mult mai înaltă decât comedia, când comedia este mult mai greu de realizat, este o matematică pe care nu toată lumea o cunoaște. Dacă la dramă și la tragedie poți să păcălești, la comedie nu poți, trebuie să ai talent. Nu înțeleg de ce comediile iau premii foarte greu, în toate festivalurile. Suntem noi, ca umanitate, un pic cam triști?
Sau afișăm seriozitatea strict pentru o imagine cu impact mai puternic și garantat?
Eu cred că și seriozitatea, nu numai libertatea, e prost înțeleasă. Aud obsedant în jurul meu „fii serioasă!”, „Victoria, fii serioasă!”. Mie mi-a plăcut să înving problemele cu umor. Ce înseamnă fii serioasă? Noi încercăm, ca artiști, să fugim de măștile care se tot depun pe noi, de către societate, de noi înșine, de viața care ni se impune. Eu, la cursurile mele, cu asta lucrez, cu datul jos al măștilor. Îndemnul fii serios pare o mască. Poate am ajuns să fim prea serioși, însă doar în aparență, pentru că în fond s-a cam pierdut seriozitatea, grija de a face lucrurile așa cum trebuie și de a le duce la bun sfârșit. Eu, oricât am fost de zurbagie, am fost obsedată de punctualitate. Nu mă știu să fi ajuns după regizor la repetiție. Apoi, ca să zâmbești și să-ți găsești bucuria în tine e un exercițiu zilnic, de mare seriozitate și de lucru intens. În seriozitatea noastră, noi sugrumăm copilul din noi. Copilul când se joacă e foarte serios, nu ia în derâdere joaca lui, se bucură de ea și transmite acea stare. Revin la ceea ce învățăm noi în facultate și primul exercițiu pe care îl dau cursanților mei, prima temă: mergeți și observați copiii când se joacă! Ei nu se joacă în funcție de adult, ca să te facă pe tine să te simți în vreun fel, se joacă acolo cu toată credința lor, nu „se fac” că se joacă. Eu militez pentru acea seriozitate.
Anul acesta mi-am propus să joc mai mult comedie. Chiar am în lucru un proiect coordonat de Chris Simion în care o să joc alături de doamna Maia Morgenstern, pe care o iubesc. E continuarea spectacolului lectură de anul trecut din Undercloud, se spun foarte multe lucruri dure în ton de comedie, cu umor. Eu, fiind un om cu umor, îmi dau seama că pentru mine umorul a fost salvarea. Și îmi doresc ca mesajele piesei, transmise în această notă, cu umor, să trezească întrebări adânci în spectatori.
Revenind la ceea ce spuneau cunoscuții care te îndemnau să devii actor și să faci comedie, către ce tip de texte dramaturgice te simți atrasă?
Din cauza societății, am blamat sau am evitat mult timp comedia bulevardieră. În ultimul timp mi-a fost dat să joc în 2 sau 3, una dintre ele e Logodnă cu bucluc. Sunt extraordinare, atât de spumoase! Culmea e că dacă actorul nu trăiește drama din spatele situației cu toată energia, nu iese la suprafață comedia! Evident că ai tehnică, știi, că prinzi experiență, dar niciodată nu îți permiți să lași garda jos, chiar dacă lucrurile par mai ușor de executat, pentru că, dacă vrei să fierbi în meseria asta și să nu te plictisești, trebuie să fierbi de fiecare dată când urci pe scenă. Și trebuie să fierbi și în comedia bulevardieră.
Care e prețul acestei fierberi permanente?
Tu însuți. Tu ești prețul.
Și merită?
Da. Categoric, da.
Revenind la roluri. De curând, un apreciat tenor contemporan afirma că a așteptat 27 ani pentru a debuta în mult râvnitul rol al lui Mario Cavaradossi din opera Tosca, de Puccini. E vreun rol anume pe care îl dorești, îl aștepți?
Am un astfel de rol. Se numește Mița Baston. Și am și vârsta pentru Mița Baston. Dar cred în lucrurile venite la timpul lor. Mița e un rol care mi-a rămas din facultate, eu l-am conturat cu ideile mele, am avut un examen destul de bun cu acest rol din Caragiale. Îmi doresc un D’ale carnavalului montat cu „carne”, cu toți ficații pe scenă.
Cu spumă.
Da, eu sunt un actor spumos, și în dramă și în comedie. Si în rolul ușii, eu tot spumoasă sunt! Și ceaiul ăsta pe care îl beau, îl beau cu poftă.
Acum cinci ani ai pus bazele unei școli de teatru deschisă cursanților de toate vârstele. În ultimii doi ani, dezvoltarea a fost nu doar ca număr de participanți, ci și ca arii pe care cursanții le pot alege pentru studiu. În 2017 ați organizat chiar și un festival de teatru pentru adolescenți. Ce urmează?
Școala s-a înființat acum cinci ani după o discuție la o cafea, la care eu și Julieta Georoiu ne-am cunoscut mai bine și ne-am pus visele pe masă. Am constatat că un vis era comun: să facem o școală de teatru. A doua zi actele erau depuse. Alt curaj nebun! Între timp, s-a schimbat formula, ne-am dezvoltat, avem cursuri de actorie, dans, pantomimă, canto, o să avem și curs de fotografie, ne-am mutat sediul din Centrul Vechi în Piața Romană. Am început să facem proiecte în cadrul acestei școli, cu numele meu sau al Julietei mai pronunțat în umbra proiectului respectiv. Pentru Festivalul de Teatru pe care l-am organizat anul trecut, eu m-am ocupat mai mult de partea artistică și am avut alături de mine colegi foarte buni și din TNB, dar și din alte teatre (Monica Davidescu, Tania Popa, Cristi Iacob, Adi Nour). Acum eu vreau să dezvolt partea de workshop-uri. M-am format la Ascendis, una dintre cele mai mari companii de team-building din România și lucrez de ceva timp cu Smart Experience. Am și acumulat experiență, dar îmi și place foarte mult, lucrez și cu companii, dar și unu la unu. Acum am un cursant cu care lucrez public speaking personalizat, folosesc și elemente de actorie, identificăm și lucrăm pe inhibiții etc., e foarte interesant.
Care grupă de vârstă e cea mai provocatoare pentru tine?
Copii mari, de la 18 ani la infinit. Vorbesc pe limba mea, salvez o groază de timp, nu ne pierdem în formă, ci ajungem rapid la fond. Mă interesează ce se întâmplă acolo, în fond. Ce se schimbă în ei, cu ce rămân.
Sunt vizibile transformările?
Da, chiar în aceeași întâlnire. Cel mai mult îmi place când cursanții la actorie fac ochii mari și întreabă: cum, asta e actoria? Voi faceți ca animalele la facultate? Și le răspund: da, până să învățăm să facem ca oamenii, facem mult timp ca animalele, ca să scăpăm de penibil, în ochii noștri și ai celorlalți. Noi încercăm să-i ajutăm pe cursanți să se descopere, pentru că ei sunt soluția pentru ei înșiși. Important e să ne ascultăm. Uite, eu mă bucur foarte mult că am ascultat-o pe doamna Mirela Nicolau. Suntem amândouă personalități foarte puternice, dar am ascultat-o.
Cel mai mult îmi place când cursanții la actorie fac ochii mari și întreabă: cum, asta e actoria? Voi faceți ca animalele la facultate? Și le răspund: da, până să învățăm să facem ca oamenii, facem mult timp ca animalele, ca să scăpăm de penibil, în ochii noștri și ai celorlalți. Noi încercăm să-i ajutăm pe cursanți să se descopere, pentru că ei sunt soluția pentru ei înșiși.
Te-a ajutat să te descoperi?
M-a ajutat foarte mult. Aveam o deschidere extraordinară atunci, disponibilitate, răbdare. Și am ascultat-o. E un pedagog extraordinar și un profesionist de detaliu. În ultimul timp am învățat să mă ascult și pe mine foarte mult, să am încredere în mine și să-mi urmez instinctul.
Mulți elevi ai școlii Victoria Art au urmat cursurile UNATC și au devenit actori, regizori, scenografi profesioniști. Crezi că s-au descoperit datorită școlii?
Sunt foarte mândră de ei și îmi doresc să lucrez cu ei, mă bucur că au rezultate frumoase deja, mă bucur să văd că au rămas curați, că nu s-au transformat în roboți. Da, sper că și școala Victoria Art i-a ajutat să se descopere.
Care a fost cel mai dificil moment în cariera ta? Dar în viață? Cum le-ai depășit?
Unul dintre cele mai grele momente a fost Gala tânărului actor, Gala HOP din 2007 la care am fost desființată, pentru că aveam accent moldovenesc. La primul exercițiu am ratat pentru că, din cauza stresului, sunetul nu trecea în sală, am primit feedback-uri negative din partea comisiei, usturătoare și nedrepte, zic eu acum, pentru că măcar se puteau face într-o formă elegantă. De la un profesor te aștepți să fie atent cum transmite mesajele. Pentru că ai în față tineri la început de drum, sufletul e curat și vibrează și e foarte important cum spui lucrurile, sunt destine acolo. M-a durut mult. Iar sora mea mi-a zis: „Ce vrei să faci? Să te întorci să fii educatoare la țară (cu toată stima pentru profesie)?” „Păi, eu vreau să fac asta (să fiu actriță, n.r.)”. „Atunci, ridică-te, scutură-te și mergi mai departe!” Asta a fost o lecție pe care nu o voi uita, un hop mare! (râde) La o lună după acest hop, am dat concurs și am fost angajată la Teatrul Național. 300 candidați pe 7 locuri.
Ce însemnă iubirea pentru tine?
Iubirea însemnă liniște. Culmea, eu să spun așa ceva! Înseamnă liniște și normalitate și respect.
Print