Victoria imposturii

3stars

tartuffe 2Dacă m-aş lăsa tentată de plăcerea de a folosi termeni encomiastici, căreia cu toţii îi picăm în plasă – unii pe faţă, alţii la adăpostul unui trâmbiţat obiectivism –, aş putea califica spectacolul „Tartuffe sau Impostorul”, în direcţia de scenă a lui Victor Ioan Frunză, care a avut de curând premiera la Teatrul Metropolis, printr-o mulţime de epitete, metafore şi superlative. Aş putea spune că este, probabil, una dintre cele mai interesante, inteligente şi tăioase transpuneri scenice ale unui text clasic din ultimii mulţi ani. Aş spune că aduce pe scena bucureşteană, sufocată adesea de comedia groasă (ca să nu zic „şuşă”), un umor de cea mai bună calitate, rece şi ascuţit ca o lamă de cuţit, că aduce o interpretare ireproşabilă, cu atât mai mult cu cât vorbim de replici în versuri, că propune o traducere nouă a textului lui Molière, într-o limbă contemporană impecabilă şi atât de suculentă. Şi lista ar putea continua.

Dacă ar fi să vorbesc despre şcoala de teatru pe care o reprezintă grupul (de altfel, deschis) al lui Victor Ioan Frunză, cu care de câţiva ani regizorul realizează astfel de proiecte, fie la Centrul pentru UNESCO „Nicolae Bălcescu”, fie la ArCuB, fie tot la Metropolis, în „Îngeri în America”, ar însemna să mă abat de la subiect şi să nedreptăţesc uşor spectacolul „Tartuffe”. Şi totuşi, spectacolul „Tartuffe” există în această formă deloc întâmplător şi nu ar fi fost posibil dacă grupul respectiv nu ar lucra, nu ar studia, nu ar cerceta, nu ar experimenta împreună cu Victor Ioan Frunză şi cu scenografa Adriana Grand de ceva vreme. Este o trupă coagulată, în spatele căreia nu se simte deloc „întâmplătorul”. Iar montarea nu poate fi încadrată – dacă e să folosim astfel de încadrări – decât în zona teatrului de artă.

O cercetare autentică asupra textului lui Molière, o cercetare de tip filologic şi nu numai, este vizibilă în noua creaţie de la Metropolis. Victor Ioan Frunză alege să pună în scenă textul în forma lui iniţială şi elimină bucata pe care dramaturgul a adăugat-o la „sugestia” cenzurii de la Curtea Franţei, mai exact a reprezentanţilor clerului, când, ca să poată reprezenta piesa, a schimbat „pe ici, pe colo” câte ceva, mai exact finalul. Iar în forma iniţială victoria lui Tartuffe şi a imposturii era copleşitoare şi aşa o păstrează şi Victor Ioan Frunză, eliminând finalul de tip hollywoodian, cu binele care până la urmă învinge răul.

tartuffe3Povestea se petrece într-un decor în care elemente concrete şi elemente simbolice construiesc o lume plasată, în ciuda câtorva repere ce indică anii ’60, de fapt într-un nicicând şi niciunde care, în cazul de faţă, funcţionează subtil ca „acum” şi „aici”. Desene negru pe alb cu reprezentări senzualo-sexuale, o masă la care se adună familia – o încăpere simplă – şi, în spate, dincolo de un perete de sticlă, un spaţiu de nicăieri şi o toacă uriaşă, la care bate Tartuffe. Sunetul de toacă este, de altfel, singura „muzică” folosită în spectacol. Şi, dacă n-aţi auzit niciodată toaca bătută în ritmuri pop sau jazz sau cum doriţi, o veţi asculta în „Tartuffe” – este probabil una dintre cele mai interesante şi originale soluţii regizorale prin care Victor Ioan Frunză alege să-i dezvăluie impostura lui Tartuffe.

Purtând costume de piele şi rochiţe cu buline, „personajele” de la Curtea Franţei par iniţial teleportate periculos într-un alt univers, în care nimic nu se potriveşte cu nimic. Nici hainele cu vorbirea în versuri, nici problemele de familie cu deceniul pe care-l sugerează costumele, nici toate la un loc cu lumea noastră. Şi totuşi, spectacolul este, poate, cea mai crudă analiză a societăţii în care trăim, ca un editorial bine scris, acid şi incisiv. Ipocrizia ascunsă în spatele cuvintelor mieroase, încrederea oarbă – a se citi „prostia” – a omului „simplu” în cuvintele demagogice, la un un loc cu plăcerea linguşirii, ipocrizia reprezentanţilor Bisericii şi felul cum discursul în care arunci o sămânţă de aşa-zisă învăţătură creştină capătă puteri uriaşe asupra minţilor manipulabile, toate sunt expuse şi analizate la rece, la adăpostul comediei, care nu are nimic de suferit. Este un spectacol despre diversele forme de manipulare şi despre adevăr. Discursul prin care George Costin (în rolul lui Tartuffe) îl convinge pe Orgon (Sorin Miron) că este nevinovat, asumându-şi toată vinovăţia, atunci când este surprins curtând-o pe soţia lui, este o mostră de demagogie – atât de prezentă în tot ce înseamnă spaţiul public contemporan.

tartuffe1Iar scena finală, în care Elmire încearcă să-i dovedească soţului orbit de o atât de greşită pornire către cele sfinte (vă sună cunoscut?), iar el stă ascuns sub masă cu o laşitate tipic masculină specifică secolului nostru, neintervenind decât în ultimul moment este emblematică. De fapt, Victor Ioan Frunză împinge mult scena până la acest „ultim moment”, lăsând loc sexualităţii şi bigotismului să se desfăşoare în toată splendoarea lor necenzurată… Şi chiar dacă regizorul duce poate puţin prea departe „perversitatea” lui Tartuffe, transformat într-un mic sado-masochist, scena rămâne tulburătoare şi rece ca un cub de gheaţă. Să renunţi la propria iluzie e mai greu ca orice. Orgon ar fi în stare, ca să-şi salveze propriul adevăr, să stea ascuns cu capul în faţa de masă şi să-şi lase soţia violată…

Cu totul excepţională este interpretarea actorilor. Fie şi pentru că fac versul să sune mai firesc decât proza. Fie şi pentru că fiecare detaliu şi fiecare cuvânt sunt înţelese şi asumate deplin. Să rosteşti versurile lui Molière cu acelaşi firesc cu care se spun, să zicem, textele lui LaBute sau orice alt text contemporan şi cuvintele să sune mai autentic decât în multe astfel de spectacole este o performanţă. Sorin Miron are o abordare personalizată a umorului. Iar în Orgon amestecul de „autoritate” paternă (total lipsită de autoritate…) şi încredere stupidă, de inocenţă şi cruzime, brutalitate aproape comică şi candoare, funcţionează impecabil de la prima şi până la ultima scenă. O atenţie la detaliu – orice fel de detaliu –, o forţă a feminităţii dublată de inteligenţă şi senzualitate folosite, din nou, impecabil, se regăsesc în felul în care Nicoleta Hâncu îşi construieşte rolul – o Elmire cu totul neaşteptată. La fel, Adrian Nicolae, în rolul lui Damis, e acid şi ironic, asumându-şi postura de fiu-răzvrătit al anilor ’60. George Costin, în Tartuffe, are, desigur, partitura cea mai riscantă, pentru că e uşor să pici în capcana de a „juca” ipocrizia şi impostura cu mijloace atât de la îndemână. Dar nu este cazul, rolul este nuanţat, condus bine de la prima până la ultima scenă, cu treceri convingător gândite de la o imagine la alta, de la „adevărul” în faţa lumii la adevărul personal, de la „a părea” la „a fi” şi invers.

Opţiunea de a juca textul fără adaosul de tip „happy end” funcţionează exact ca o lamă de cuţit. Jocul s-a sfârşit… E crud. Cine s-a lăsat amăgit de impostură suferă. Ca într-un fel de „livadă de vişini” avant la lettre, dar fără poezie, toată familia părăseşte casa şi împachetează lucrurile. Rămâne sunetul insistent al rolei de scotch pe care Orgon o desface cu furie şi lipeşte folia pe obiectele pe care le scoate din casa din care sunt alungaţi. Şi pe care, cu concursul prostiei inocente, Tartuffe, adică impostura, rămâne stăpân.

Fotografii de Adriana Grand

Print

Un Comentariu

  1. Donkeypapuas 22/10/2013

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.