Dacă m-aş lăsa tentată de plăcerea de a folosi termeni encomiastici, căreia cu toţii îi picăm în plasă – unii pe faţă, alţii la adăpostul unui trâmbiţat obiectivism –, aş putea califica spectacolul „Tartuffe sau Impostorul”, în direcţia de scenă a lui Victor Ioan Frunză, care a avut de curând premiera la Teatrul Metropolis, printr-o mulţime de epitete, metafore şi superlative. Aş putea spune că este, probabil, una dintre cele mai interesante, inteligente şi tăioase transpuneri scenice ale unui text clasic din ultimii mulţi ani. Aş spune că aduce pe scena bucureşteană, sufocată adesea de comedia groasă (ca să nu zic „şuşă”), un umor de cea mai bună calitate, rece şi ascuţit ca o lamă de cuţit, că aduce o interpretare ireproşabilă, cu atât mai mult cu cât vorbim de replici în versuri, că propune o traducere nouă a textului lui Molière, într-o limbă contemporană impecabilă şi atât de suculentă. Şi lista ar putea continua.
Dacă ar fi să vorbesc despre şcoala de teatru pe care o reprezintă grupul (de altfel, deschis) al lui Victor Ioan Frunză, cu care de câţiva ani regizorul realizează astfel de proiecte, fie la Centrul pentru UNESCO „Nicolae Bălcescu”, fie la ArCuB, fie tot la Metropolis, în „Îngeri în America”, ar însemna să mă abat de la subiect şi să nedreptăţesc uşor spectacolul „Tartuffe”. Şi totuşi, spectacolul „Tartuffe” există în această formă deloc întâmplător şi nu ar fi fost posibil dacă grupul respectiv nu ar lucra, nu ar studia, nu ar cerceta, nu ar experimenta împreună cu Victor Ioan Frunză şi cu scenografa Adriana Grand de ceva vreme. Este o trupă coagulată, în spatele căreia nu se simte deloc „întâmplătorul”. Iar montarea nu poate fi încadrată – dacă e să folosim astfel de încadrări – decât în zona teatrului de artă.
O cercetare autentică asupra textului lui Molière, o cercetare de tip filologic şi nu numai, este vizibilă în noua creaţie de la Metropolis. Victor Ioan Frunză alege să pună în scenă textul în forma lui iniţială şi elimină bucata pe care dramaturgul a adăugat-o la „sugestia” cenzurii de la Curtea Franţei, mai exact a reprezentanţilor clerului, când, ca să poată reprezenta piesa, a schimbat „pe ici, pe colo” câte ceva, mai exact finalul. Iar în forma iniţială victoria lui Tartuffe şi a imposturii era copleşitoare şi aşa o păstrează şi Victor Ioan Frunză, eliminând finalul de tip hollywoodian, cu binele care până la urmă învinge răul.
Povestea se petrece într-un decor în care elemente concrete şi elemente simbolice construiesc o lume plasată, în ciuda câtorva repere ce indică anii ’60, de fapt într-un nicicând şi niciunde care, în cazul de faţă, funcţionează subtil ca „acum” şi „aici”. Desene negru pe alb cu reprezentări senzualo-sexuale, o masă la care se adună familia – o încăpere simplă – şi, în spate, dincolo de un perete de sticlă, un spaţiu de nicăieri şi o toacă uriaşă, la care bate Tartuffe. Sunetul de toacă este, de altfel, singura „muzică” folosită în spectacol. Şi, dacă n-aţi auzit niciodată toaca bătută în ritmuri pop sau jazz sau cum doriţi, o veţi asculta în „Tartuffe” – este probabil una dintre cele mai interesante şi originale soluţii regizorale prin care Victor Ioan Frunză alege să-i dezvăluie impostura lui Tartuffe.
Purtând costume de piele şi rochiţe cu buline, „personajele” de la Curtea Franţei par iniţial teleportate periculos într-un alt univers, în care nimic nu se potriveşte cu nimic. Nici hainele cu vorbirea în versuri, nici problemele de familie cu deceniul pe care-l sugerează costumele, nici toate la un loc cu lumea noastră. Şi totuşi, spectacolul este, poate, cea mai crudă analiză a societăţii în care trăim, ca un editorial bine scris, acid şi incisiv. Ipocrizia ascunsă în spatele cuvintelor mieroase, încrederea oarbă – a se citi „prostia” – a omului „simplu” în cuvintele demagogice, la un un loc cu plăcerea linguşirii, ipocrizia reprezentanţilor Bisericii şi felul cum discursul în care arunci o sămânţă de aşa-zisă învăţătură creştină capătă puteri uriaşe asupra minţilor manipulabile, toate sunt expuse şi analizate la rece, la adăpostul comediei, care nu are nimic de suferit. Este un spectacol despre diversele forme de manipulare şi despre adevăr. Discursul prin care George Costin (în rolul lui Tartuffe) îl convinge pe Orgon (Sorin Miron) că este nevinovat, asumându-şi toată vinovăţia, atunci când este surprins curtând-o pe soţia lui, este o mostră de demagogie – atât de prezentă în tot ce înseamnă spaţiul public contemporan.
Iar scena finală, în care Elmire încearcă să-i dovedească soţului orbit de o atât de greşită pornire către cele sfinte (vă sună cunoscut?), iar el stă ascuns sub masă cu o laşitate tipic masculină specifică secolului nostru, neintervenind decât în ultimul moment este emblematică. De fapt, Victor Ioan Frunză împinge mult scena până la acest „ultim moment”, lăsând loc sexualităţii şi bigotismului să se desfăşoare în toată splendoarea lor necenzurată… Şi chiar dacă regizorul duce poate puţin prea departe „perversitatea” lui Tartuffe, transformat într-un mic sado-masochist, scena rămâne tulburătoare şi rece ca un cub de gheaţă. Să renunţi la propria iluzie e mai greu ca orice. Orgon ar fi în stare, ca să-şi salveze propriul adevăr, să stea ascuns cu capul în faţa de masă şi să-şi lase soţia violată…
Cu totul excepţională este interpretarea actorilor. Fie şi pentru că fac versul să sune mai firesc decât proza. Fie şi pentru că fiecare detaliu şi fiecare cuvânt sunt înţelese şi asumate deplin. Să rosteşti versurile lui Molière cu acelaşi firesc cu care se spun, să zicem, textele lui LaBute sau orice alt text contemporan şi cuvintele să sune mai autentic decât în multe astfel de spectacole este o performanţă. Sorin Miron are o abordare personalizată a umorului. Iar în Orgon amestecul de „autoritate” paternă (total lipsită de autoritate…) şi încredere stupidă, de inocenţă şi cruzime, brutalitate aproape comică şi candoare, funcţionează impecabil de la prima şi până la ultima scenă. O atenţie la detaliu – orice fel de detaliu –, o forţă a feminităţii dublată de inteligenţă şi senzualitate folosite, din nou, impecabil, se regăsesc în felul în care Nicoleta Hâncu îşi construieşte rolul – o Elmire cu totul neaşteptată. La fel, Adrian Nicolae, în rolul lui Damis, e acid şi ironic, asumându-şi postura de fiu-răzvrătit al anilor ’60. George Costin, în Tartuffe, are, desigur, partitura cea mai riscantă, pentru că e uşor să pici în capcana de a „juca” ipocrizia şi impostura cu mijloace atât de la îndemână. Dar nu este cazul, rolul este nuanţat, condus bine de la prima până la ultima scenă, cu treceri convingător gândite de la o imagine la alta, de la „adevărul” în faţa lumii la adevărul personal, de la „a părea” la „a fi” şi invers.
Opţiunea de a juca textul fără adaosul de tip „happy end” funcţionează exact ca o lamă de cuţit. Jocul s-a sfârşit… E crud. Cine s-a lăsat amăgit de impostură suferă. Ca într-un fel de „livadă de vişini” avant la lettre, dar fără poezie, toată familia părăseşte casa şi împachetează lucrurile. Rămâne sunetul insistent al rolei de scotch pe care Orgon o desface cu furie şi lipeşte folia pe obiectele pe care le scoate din casa din care sunt alungaţi. Şi pe care, cu concursul prostiei inocente, Tartuffe, adică impostura, rămâne stăpân.
Fotografii de Adriana Grand
Şi de ce trebuie să-l credem pe domnul Frunză? Iată ce spune Wikipedia, că este la un click distanţă:
On ne connaît pas le texte de la version du Tartuffe jouée le 12 mai 1664, car le lendemain ou le surlendemain Louis XIV se résigna, à la demande de l’archevêque de Paris, son ancien précepteur, à défendre à Molière de la représenter en public (ce qui ne l’empêcha pas de la revoir, en privé avec une partie de la Cour, chez Monsieur4, à Villers-Cotterêts, au mois de septembre). On connaît seulement la version considérablement remaniée pour la rendre acceptable, qu’il publiera cinq ans plus tard en 1669, aussitôt après avoir obtenu permission de la jouer.
Les critiques et les historiens ont essayé de préciser ce qu’était le premier Tartuffe de 1664. Longtemps induits en erreur par la note de présentation due à La Grange dans l’édition posthume de 16825, ils ont cru jusqu’à une date récente que la pièce jouée en mai et en septembre 1664 était une version incomplète qui ne comportait que les trois premiers actes: elle se serait donc terminée sur le triomphe de Tartuffe, qui s’apprête à épouser la fille de la maison, à disposer de tout le bien de la famille (le fils ayant été chassé par le père, Orgon, aveuglé par la fausse dévotion et la feinte humilité de Tartuffe) et à recevoir même le don de la demeure familiale de la main d’Orgon. En fait, depuis une cinquantaine d’années, les historiens de la littérature et du théâtre6sont parvenus à montrer sans ambiguïté que le premier Tartuffe était une pièce complète en trois actes, qui mettait en scène une histoire connue depuis le Moyen Âge par de nombreuses versions narratives, celle « du religieux impatronisé qui tente de séduire la femme de son hôte et qui est démasqué et chassé grâce à la ruse de celle-ci»7. Ils expliquent que la version définitive de Tartuffe laisse encore clairement voir la trame initiale, qui se déroulait en trois temps correspondant aux trois actes : «(I) un mari dévot accueille chez lui un homme qui semble l’incarnation de la plus parfaite dévotion ; (II) celui-ci, tombé amoureux de la jeune épouse du dévot, tente de la séduire, mais elle le rebute tout en répugnant à le dénoncer à son mari qui, informé par un témoin de la scène, refuse de le croire ; (III) la confiance aveugle de son mari pour le saint homme oblige alors sa femme à lui démontrer l’hypocrisie du dévot en le faisant assister caché à une seconde tentative de séduction, à la suite de quoi le coupable est chassé de la maison.»8 Cette première version correspondrait donc aux actes I, III et IV (à la réserve de la dernière scène) de la version actuelle, sans doute augmentée de l’actuelle scène V,3 (jusqu’au vers 1696). Les personnages de Mariane et de Valère en étaient absents, et c’est du mariage rompu de Damis qu’il était question, ce qui explique sa violente colère dès le début de l’acte III actuel (on comprend mal aujourd’hui qu’il entre en fureur contre Tartuffe parce qu’il a fait rompre le mariage de sa sœur).
Le site “Molière21”, qui se présente comme le complément “numérique” de la nouvelle édition de Molière dans la Bibliothèque de la Pléiade, propose une reconstruction de cette première version en trois actes intitulée Le Tartuffe ou l’Hypocrite 9.
Sursa: http://fr.wikipedia.org/wiki/Tartuffe_ou_l%27Imposteur
Deci, dacă ne luăm după cele văzute mai sus, impostorul ar fi domnul Frunză!