Nimic important din dramaturgia clasică și modernă nu-i e străin. A interpretat de-a lungul anilor personaje inventate de Caragiale, Goldoni, Molière, Cehov, Ibsen, Ionesco, Pirandello, Dürrenmatt sau Sorescu, sub bagheta unor creatori precum Lucian Pintilie, Valeriu Moisescu, Silviu Purcărete, Cătălina Buzoianu etc. Este pe scenă de cincizeci de ani și face parte dintr-un moment important al artei din România. A debutat într-un spectacol al regizorului Ion Cojar și de câteva decenii e actor la Teatrul Bulandra, unde îl puteți vedea jucând. Cel mai recent spectacol din distribuția căruia face parte este „Pisica pe acoperișul fierbinte” de Tennessee Williams, în regia lui Dinu Cernescu. Nu crede că actoria este pur și simplu „o meserie”, resimte efectele negative al vitezei asupra artei actorului, dar are convingerea că „resurse există”. Numai că ele trebuie îngrijite ca plantele pentru a se dezvolta. La început de an și început de lume nouă, care caută valori noi, actorul Virgil Ogășanu, profesor de actorie mai bine de douăzeci de ani, și acum tot cu textul în față, vorbește tot cu pasiune despre teatru – cum a fost, cum este și cum ar putea fi.
În „Pisica pe acoperițul fierbinte” jucați un om pus într-o situație-limită, un om care se confruntă cu sfârșitul, care intră într-o cursă infernală cu timpul. Este acolo o lecție?
Fără îndoială. Dürrenmatt spunea că, atunci când doi oameni beau cafea la cafenea și publicul știe că într-una din cești e cianură, de-acolo începe teatrul. Cam același lucru e și în cazul lui Big Daddy, personajul meu. Pentru el, sfârșitul a fost, de fapt, în pat, când aștepta rezultatul analizelor medicale. De ziua lui doctorul n-a putut să-i dea verdictul decât seara. De-acolo pentru el începe acea viață pe care și-a dorit-o și pe care n-a putut s-o aibă cu adevărat, pentru că era un mare industriaș. A fost un om care n-a avut timp să se destrăbăleze, să danseze etc. Iar ceea ce n-a reușit în viața normală pune în aplicare acum. Așadar un tip ocupat, mereu pe drum, care nici n-a avurt grijă de familie, care și-a văzut copiii direct mari, se trezește brusc. E un personaj de care m-am apropiat repede, la care nu am avut mult de căutat, care mi-a venit la îndemână. Cum le spuneam și studenților mei, dacă nu cunoști personajul astfel încât să ți-l apropii și să ajungi să povestești despre el ca și cum ai povesti despre părinții tăi, despre sora ta, despre fratele tău, nu poți să-l creezi ușor. Trebuie să-l cunoști pe Hamlet așa de bine, încât să ți se pară că e din familia ta, și atunci poți juca bine personajul. Dar până acolo este un drum foarte lung. Aici, la mine, a fost scurt, deși eu n-am colaborat cu regizorul Dinu Cernescu decât de-abia în ultimii ani, cu toate că ne știm de pe vremea când eu eram puști și făceam figurație la Teatrul Giulești, unde el monta.
Cum le spuneam și studenților mei, dacă nu cunoști personajul astfel încât să ți-l apropii și să ajungi să povestești despre el ca și cum ai povesti despre părinții tăi, despre sora ta, despre fratele tău, nu poți să-l creezi ușor. Trebuie să-l cunoști pe Hamlet așa de bine, încât să ți se pară că e din familia ta, și atunci poți juca bine personajul. Dar până acolo este un drum foarte lung.
Urmărindu-l pe Big Daddy, simți foarte clar că timpul e marele dușman. Trecerea lui înseamnă însă și schimbare, permanentă schimbare. Și dvs. ați experimentat multe schimbări. Chiar acum, de exemplu, societatea trece printr-o schimbare mare. Cum o resimțiți?
Am mai trecut prin asemenea etape, ca și alții înaintea noastră, căci „timpul suntem noi”, cum zice poetul. Lucrurile astea, care se oglindesc în teatru, nu mă sperie. La Revoluție lumea nu mai venea la teatru, iar teatrul era în stradă. Câteva luni sălile n-au mai fost la fel de pline, după care oamenii s-au liniștit și și-au dat seama că, totuși, izvorul adevărat e tot aici. Noi trăiserăm vremuri grele și înainte, din ce în ce mai grele după ce se interzisese „Revizorul” regizat de Lucian Pintilie, interdicție care a fost un șoc pentru actorii de la Teatrul Bulandra și nu numai. Un șoc a fost și înlăturarea lui Liviu Ciulei de la conducere. Teatrul trecuse printr-o criză puternică, în lipsa animatorului. Acum, dacă tot vorbim despre crize, spiritul de animator a ajuns să ne lipsească. Liviu Ciulei a sădit însă în acest teatru seriozitatea de a duce mai departe munca fiecăruia cu sine însuși, iar noi am putut să depășim momentul, până când lucrurile au revenit la normal. Acum animatori nu mai există, iar actorii sunt niște alergători pe distanțe scurte, ca să-și poată câștiga existența. Nu mai au timp să creeze. Și, fără timp, nu poți să creezi. Talentul se dă cu lingurința. Un actor care joacă în 7, 8, 10 spectacole în același timp nu mai poate să dea randament și, atunci, se repetă, apelează, cum se spune, la „sertar”, pentru că nu are timp să se încarce și să mediteze, iar atunci se mecanizează și moare. Vorbesc, firește, despre actorii talentați. Cine are curajul să reziste și să nu facă așa ceva e un om inteligent și știe să-și dozeze forțele. Cine nu are și nu vede în față decât banii pentru întreținere… Mulți întreabă unde sunt acei actori din generația de azi care să concureze cu cei din generația mea sau din cele anterioare. Dar ei nu mai au cum să facă asta din aceste motive.
Ei funcționează în altă societate, unde și teatrul funcționează altfel și, mai ales, unde oamenii gândesc altfel. Traseul spre performanță este acum altul.
Cum spuneam, nu mai există animatori. Actorii tineri sunt foarte mulți și sunt obligați să facă concesii. Să faci o reclamă nu e un lucru rău, să zicem, dar nu e suficient. Când eram profesor le spuneam studenților că important este să facă în așa fel încât să ajungă în teatrele din provincie. Noi, după ce terminam facultatea, eram repartizați la diferite teatre din alte orașe. Nici nu aveam voie să rămânem în București. Numai după trei ani de activitate în teatrele din provincie aveam voie să ne întoarcem aici și să dăm concurs. Sau mai erau situații cu dispensă. Toți studenții care m-au ascultat sunt acum actori în provincie, mulți chiar cap de afiș. Pe scurt, e o perioadă grea pentru actorii tineri. Nouă ne-a fost mai ușor, ceea ce abia acum realizăm. În plus, acum unele deprinderi profesionale se dobândesc din ce în ce mai greu. Așa cum tinerii nu mai știu să scrie de mână din cauza laptopului, prea mulți actori tineri nu știu să vorbească pe scenă. Dicția era pe vremuri obligatorie, cum e și firesc, deoarece cuvântul este acțiune. Asta se vede și în filme, unde se mormăie. Acum vreo doi ani, sora mea, care e în America, a urmărit la televizor un film românesc care era subtitrat. Mi-a dat telefon și mi-a spus speriată: „Noroc cu subtitrarea! Am crezut că nu mai știu limba română, că am uitat-o!”. Acum se fac toate repede. Cum poți să te duci tu, regizor, să montezi „Steaua fără nume”, să zicem, în provincie, și să spui: „Învățați textul repede, că eu vin peste două săptămâni și în câteva zile ridicăm spectacolul?” Se poate, dar iese prost. Și cui folosește? Am repetat la „Leonce și Lena” cu domnul Ciulei trei luni. Am văzut apoi „Leonce și Lena” în montarea altor regizori. Evident, nu era le fel de bine, că lucraseră grăbiți. La fel, „Revizorul”. Dacă pe timpul lui Ceaușescu s-ar fi jucat „Revizorul” la fel cum se joacă acum, nu s-ar fi oprit niciodată spectacolul. El nu e un vodevil și are un grotesc teribil, doar piesa a fost interzisă și pe vremea țarului, iar s-o transformi în vodevil și atât înseamnă s-o termini.
În contextul acesta dominat de nostalgie după alte valori, să înțeleg că priviți spre viitor cu totală neîncredere?
Nu. Sunt convins că lucrurile se vor schimba. Poate că e doar o etapă. Adevărul este că există actori tineri care, încet-încet, se afirmă, ceea ce este foarte bine. Resurse vor fi. Trebuie însă să se trezească la realitate, dar numai personalitățile adevărate din teatru le pot explica actorilor astfel de lucruri. Dacă tu, student la actorie, ai un profesor care nu a urcat pe scenă niciodată, nu ai cum să fii un foarte bun actor. Profesorul îți insuflă enorm. Nu poți să vii la teatru la șapte fără cinci, când ai spectacol la ora șapte și să te scuzi că ai avut o treabă mai importantă. E o mentalitate îngrozitoare.
Acum animatori nu mai există, iar actorii sunt niște alergători pe distanțe scurte, ca să-și poată câștiga existența. Nu mai au timp să creeze. Și, fără timp, nu poți să creezi. Talentul se dă cu lingurința. Un actor care joacă în 7, 8, 10 spectacole în același timp nu mai poate să dea randament și, atunci, se repetă, apelează, cum se spune, la „sertar”, pentru că nu are timp să se încarce și să mediteze, iar atunci se mecanizează și moare.
Acum lumea consumă în viteză, nonstop, informație, e „conectată” tot timpul la tot, fiecare e captiv în propriul telefon. Teatrele însă sunt pline. Cum se face?
Teatrul nu va pierde teren niciodată. Există oameni care mănâncă teatru pe pâine, mulți tineri sunt îndrăgostiți de teatru. Lumea va veni mai departe și există în continuare un pubic educat. Dar de pe scenele teatrelor din provincie cam lipsesc marile spectacole și am observat că teatrele mai mici, unde nu prea vin în turneu trupe de la teatrele importante din țară sau în orașele unde nu e teatru, publicul e cu totul altul: se vorbește în sală, se strigă ca la cinematograf, se mănâncă chipsuri etc. De aceea ar fi nevoie să se facă turnee. Am văzut la o emisiune-concurs un concurent căruia i s-a cerut să numească o personalitate din România de renume mondial. Ce credeți că a răspuns? „Alexandru Arșinel”. „Altul mai știți?” l-au întrebat mai departe. „Marcel Pavel”, a răspuns el. Noi în lumea asta trăim. Pe vremuri nu se găsea cafea și s-a inventat un înlocuitor, nechezolul. Ei bine, acum suntem în pericolul de a recurge la înlocuitori. Observ o lipsă de preocupare pentru cultură cât se poate de reală. Ministerul Culturii aproape că nu există, miniștrii se schimbă întruna. Mulți invocă, desigur, lipsa de fonduri. Dar nu este numai o problemă de bani.
Tocmai am ieșit din anul în care s-a sărbătorit Centenarul cu discursuri sforăitoare, demagogie și „100 de ani” scris pe autobuze.
A fost curat Caragiale. Cum zicea el, „dă-te tu să mă pun eu!”. Asta e tot. Noroc că s-a terminat!
Dar care ar fi soluția pentru redescoperirea calității sau găsirea unei căi spre ea?
Trebuie să remodelăm, să reinventăm calitatea. Marilor personalități trebuie să le dăm posibilitatea să se afirme. Ele există, repet. Iar dacă nu se pot afirma la noi, de multe ori se afirmă în altă parte. Am fost recent la Scala din Milano, unde mai mult de jumătate din muzicienii din orchestră sunt români. În muzică, de exemplu, se întâmplă destule. Dar parcă în teatru e mai greu, pentru că e foarte legat de limbă. Știu mulți actori, în treacăt fie spus, care au plecat în străinătate, dar au ajuns șoferi de taxi. Școala de teatru din România a fost nemaipomenită și de acolo ar trebui reînceput. Vorbeam pe vremuri cu Ion Cojar, om extraordinar și mare profesor, pe care îl știu de când eram asistent. „Auzi ce mi-au cerut!”, mi-a zis e dezamăgit. „Să-mi dau doctoratul! Cum e aia să fii doctor în teatru? Așa ceva este imposibil! Așa ceva nu există!” Și s-a umplut teatrul de doctori. Acum iată rezultatele! O rușine! Cum să predea niște copii arta actorului? Eugenia Popovici, rector la IATC prin 1978-1979, m-a chemat și m-a întrebat dacă nu veau să fiu asistent. Eu am refuzat și i-am explicat: „Nu sunt pregătit pentru asta. De-abia știu pentru mine câte ceva”. Iar acum mă uit la bieții actori tineri că nu știu să desfacă un text! Am avut nefericirea să mă întâlnesc cu asemenea exemple. E posibil să citești textul ca pe-un ziar, să nu vezi cuvântul pe dedesubt, care e ca vârful aisbergului? Ce e dedesubt contează și ei nu știu să caute, așa cum nu știu ce înseamnă o tăcere sau o privire. Au existat actori care doar treceau prin scenă, făceau roluri mute, dar lăsau ceva în urmă, plecai de la spectacol cu imaginea lor în gând.
Dar ați fost multă vreme profesor de actorie. Cum se face că ajung studenți oameni, s-o spunem direct, fără chemare și fără talent?
Iată fața întunecată a liberalizării educației. Câtă vreme există o taxă… Erau aleși de alții, din păcate, și ajungeau la mine. Iar eu îi dădeam afară pe mulți și nu rămâneau decât jumătate plus unu. Când eram noi studenți, actrița Beate Fredanov, profesoara noastră ne spunea așa: „Dacă veniți la teatru cu febră, o lăsați la portar, jucați, v-o luați înapoi la plecare și o tratați acasă”. Doamna Bulandra, a cărei Volgă era singura mașină de pe strada asta pe care o vedem noi acum pe geam, era în față la intrarea actorilor la ora 08.30. Și avea nouăzeci de ani! Într-o zi i-a zis cineva că a văzut un actor foarte bun într-un spectacol de la Petroșani. Doamna Bulandra s-a urcat în Volga ei, s-a dus să-l vadă la Petroșani și a venit cu el la București. Ce director mai face azi așa ceva?
Am văzut la o emisiune-concurs un concurent căruia i s-a cerut să numească o personalitate din România de renume mondial. Ce credeți că a răspuns? „Alexandru Arșinel”. „Altul mai știți?” l-au întrebat mai departe. „Marcel Pavel”, a răspuns el. Noi în lumea asta trăim. Pe vremuri nu se găsea cafea și s-a inventat un înlocuitor, nechezolul. Ei bine, acum suntem în pericolul de a recurge la înlocuitori.
Mulți actori sunt convinși că actoria e doar o meserie și nimic mai mult, că ea se deprinde în primul rând prin muncă neîncetată. Ce spuneți?
Eu nu sunt de acord că e o „meserie” Aș zice că e o artă care cuprinde, evident, și o tehnică. Însă actoria în sine e creație, iar creația nu e meserie. Cum spune Marin Sorescu, „creația este o bâlbâială în fața lui Dumnezeu”. Iar această bâlbâială trebuie făcută bine. Când era la Teatrul Național, Caragiale era în sală, la repetiții, la zece dimineața. Doamna Bulandra nu suspenda o reprezentație pentru că s-a îmbolnăvit un actor și nu se poate deplasa. Un alt actor primea textul rolului, repeta o oră-două, iar înainte de spectacol se anunța în sală că, din cauza îmbolnăvirii unui actor din distribuție, va juca un alt actor, care însă va citi rolul. Când monta Lucian Pintilie „Livada cu vișini” stăteam în sală ore întregi să vedem repetițiile. I-am văzut cum se chinuie, cum înjură, cum plâng că nu le iese rolul. E ceva extraordinar să vezi un actor mare plângând că nu îi iese ceva bine, chinuindu-se cu toate forțele. Actoria e dăruire, actoria se face cu sânge. Sunt supărat pe colegii care o consideră, simplu, o meserie. Sau e o meserie dacă o faci ca pe o meserie. Dar cum să intru nepregătit într-un Cehov sunt într-un Shakespeare? Nu pot, pentru că se vede. Unde mai găsim acum tipul ăsta de devotament?
Print