Comedia amară „Uzina de plăceri S.A.” de Valentin Nicolau, în regia lui Alexandru Berceanu, s-a numărat printre cele mai longegive spectacole bucureștene din ultimele decenii. Producția, care a avut premiera pe 16 octombrie 2002, s-a jucat la Teatrul Nottara unsprezece ani, cu Virgil Ogășanu în rolul principal. Montarea are la bază piesa „Ca zăpada şi cei doi”, recompensată în 2000 cu Marele Premiu al concursului naţional pentru dramaturgie „Camil Petrescu”. Pentru regia spectacolului, Alexandru Berceanu a primit premiul pentru tineri creatori al Ministerului Culturii şi Cultelor în 2003. „Uzina de plăceri S.A.” a participat la Festivalul Comediei Româneşti FestCo, ediţia 2003, la Festivalul de Dramaturgie Contemporană de la Braşov, ediţia a XIV-a – unde Virgil Ogăşanu a primit premiul pentru cea mai bună interpretare masculină – şi la Festivalul de Comedie de la Galaţi, în cadrul căruia Virgil Ogăşanu a primit premiul pentru cel mai bun actor, rolul Bătrânului. Pornind de la această partitură și de la spectacol, Virgil Ogășanu ne-a împărtășit câteva gânduri despre dramaturgul Valentin Nicolau, cu care a colaborat îndeaproape, și despre piesele lui.
Cum s-a modificat rolul Bătrânul de-a lungul timpului, în cei unsprezece ani în care s-a jucat „Uzina de plăceri S.A.”?
A fost un moment lung și interesant din viața mea. Eu jucând un pensionar destul de în vârstă, nu știu când de mult s-au schimbat lucrurile la mine, care aveam deja o vârstă când am început spectacolul și la mine nu prea mai conta trecerea timpului. Interesant este că pentru ceilalți colegi de distribuție s-au mai schimbat lucrurile în toți acești ani. Îi și spuneam Crenguței Hariton că eu mai pot juca încă douăzeci de ani rolul ăsta, dar la ea… poate o să-i ia fiica ei locul! Am avut o colaborare frumoasă și o echipă foarte bună, cu actori buni. Am făcut și turnee cu acest spectacol în Germania și în alte țări. A fost un succes nebun. Când am jucat la Buzău, a fost în sală fostul președinte Ion Iliescu, probabil singurul președinte care venea la teatru. După decesul lui Valentin, a amintit de acest spectacol. Deci l-a ținut minte!
Cum arată dramaturgul Valentin Nicolau, văzut prin ochii dvs.?
Am avut niște întâlniri interesante cu el. Ne-am întâlnit în diverse formule, chiar și în prezența unor studenți de-ai mei, care au jucat un spectacol după o piesă de-a lui la un teatru privat. Am volumele lui, în care am găsit monologuri pe care vreau să le și pun în scenă cât de curând. „Taina îngerilor”, care-mi vine acum în minte, e un volum de piese cât se poate de interesant.
Cum arată Valentin Nicolau în amintirea mea? Mi-a părut tare rău că el, un om foarte talentat și extrem de activ – nu numai la Editura Nemira, ci și la TVR, unde a făcut lucruri extraordinare – a vrut să facă o mulțime de lucrurile bune, dar alții i-au cam dat în cap. Așa se întâmplă la noi întotdeauna. Când cineva are inițiativă, cam supără pe altcineva. Așa se face că n-a rămas la TVR, spre tragedia TVR, care n-a mai putut beneficia de aportul lui. Era un om de teatru, un om deschis, cu mult umor, cu un ochi critic față de ce vede în jur. Într-un fel, ca la noi, actorii, care vrem să descoperim și să interpretăm tot ce vedem. E ceea ce se cheamă defect profesional. Profesoara noastră de actorie ne spunea așa: „Dacă mergeți pe stradă ca niște oameni obișnuiți, nu sunteți actori! Uitați-vă la oameni! Studiați-i peste tot, uitați-vă la cum stau în tramvai, la cum privesc, la cum se mișcă etc. Fiecare are o poveste”. Și am rămas, evident, cu această „deformare”, care de-a lungul anilor s-a accentuat.
Cum l-ați cunoscut?
La repetițiile de la Teatrul Nottara, când a venit la primele lecturi. Mircea Diaconu, pe-atunci director, l-a invitat și el mi-a și propus acest rol fabulos, pe care l-am îndrăgit tare mult. Pe Valentin Nicolau l-a preocupat enorm lipsa de interes, lipsa de responsabilitate față de oamenii singuri, care nu mai au perspectivă, care sunt lăsați să moară. Este o situație gravă, pe care o întâlnim foarte des în lumea noastră, inclusiv în lumea actorilor. Dacă vrei să omori pe cineva, îl lași singur, nu-l mai cauți și nu-i mai vorbești. Cam despre asta e vorba.
La noi se montează puține texte românești, traducerile predominând. Credeți că dramaturgia lui Valentin Nicolau merită montată și are șanse să reziste?
Da. Eu, de exemplu, voi începe să montez din piesele lui cu studenții mei. Unul dintre spectacolele pentru examenul lor de licență va fi după textele lui. În toamnă o să vă invit pe toți să-l vedeți.
Print