Volumul „Virginia Zeani. Amintirile mele din vremurile de aur ale operei” povestite de Roger Beaumont și Witi Ihimaera, în traducerea semnată de Cristina Crăciun, a apărut în colecția Yorick Actual a Editurii Nemira. Vă oferim un fragment din prefața volumului.
Nu am crezut niciodată că o să vorbesc despre viaţa mea sau o să scriu o carte ca aceasta. Totul a început în drum spre Noua Zeelandă, o ţară mică din Pacificul de Sud, pe care am vizitat‑o prima dată în ianuarie 1995, ca să ţin cursuri de masterclass şi unde i‑am întâlnit pe Roger Beaumont şi Witi Ihimaera. Îl cunoscusem pe Roger în urmă cu douăzeci de ani. Ştiam că iubea opera, muzica şi pe mulţi dintre marii cântăreţi din vremea mea, pe care nu mă sfiesc să o numesc o epocă de aur din istoria genului liric.
Când m‑am gândit prima dată la o carte, mi s‑a părut important să lucrez cu oameni care nu erau doar admiratori ai lui Zeani. Ştiam că asta ar distorsiona perspectiva şi ar arăta doar lucrurile bune din viaţa mea, lăsându‑le la o parte pe celelalte. Pentru mine, a fost întotdeauna important să spun adevărul. Ştiu că există anumite lucruri care e mai bine să rămână nespuse, ca nimeni să nu se simtă jignit, însă eu am încercat mereu să vorbesc sincer.
Roger şi Witi sunt admiratori ai tuturor marilor cântăreţi din epoca mea: Callas, Sutherland, Corelli, Del Monaco, Gobbi, Bechi, Caballé, Freni, Scotto, Pavarotti, Bergonzi, Domingo etc. Cunoştinţele lor de operă şi de istoria operei mi‑au fost de mare folos. Witi este un scriitor foarte bun şi un mare iubitor de operă. Deseori m‑au uimit întrebările inteligente pe care mi le‑a pus în timpul convorbirilor noastre, iar cunoştinţele lui despre această perioadă din istoria muzicii s‑au dovedit esenţiale pentru a mă ajuta să îmi amintesc atâtea lucruri de mult uitate. Eu și Roger am petrecut un timp îndelungat cercetând articole preţioase, fotografii şi documente adunate de‑a lungul carierei mele. M‑am străduit cât am putut să prezint o relatare echilibrată a realizărilor mele şi trebuie să spun că nu l‑am invidiat pe Roger pentru sarcina de a căuta prin treisprezece cutii uriaşe, în care ţin materialele rămase.
Prima călătorie în Noua Zeelandă am făcut-o cu ajutorul unei persoane: Frances Wilson. Ea era o neozeelandeză care trăia la New York şi care îi auzise pe mulţi dintre elevii mei cântând la concursurile de canto. Îi tot întreba cu cine s‑au pregătit, fiindcă îi plăcea tehnica lor vocală. Şi, de fiecare dată, se dovedea că studiaseră cu mine. Frances a venit apoi la Universitatea Indiana ca să îmi vorbească şi am angajat‑o pianistă la studioul meu de la facultate. Era o pianistă minunată, foarte bine pregătită şi, deşi venise pentru două‑trei luni, a lucrat alături de mine timp de patru ani.
Frances m‑a recomandat lui Donald Trott din Noua Zeelandă şi aşa am ajuns să fac prima călătorie în această ţară îndepărtată. În 1995, Donald punea bazele unei şcoli de operă care să ajute tinerii cursanţi neozeelandezi să se pregătească pentru viaţa în lumea teatrului liric. El m‑a abordat şi mi‑a cerut ajutorul. Pentru mine, a fost o mare plăcere să contribui la începuturile Şcolii de Operă din Noua Zeelandă, să îl cunosc pe regizorul Raymond Hawthorne şi să mă reîntâlnesc cu minunatul dirijor şi profesor de muzică Eliano Matteozzi Petralia, căruia îi cunoscusem familia atât de bine, pe vremea când locuiam la Roma şi Fregene.
Donald, Roger şi Witi au fost împreună la şcoală. Le spuneam „cavalerii mei“. Pe atunci, nu mă gândeam că voi merge de cinci ori în Noua Zeelandă, să ajut instituţia de acolo. Oamenii pe care i‑am cunoscut cu acest prilej îmi vor rămâne mereu în suflet şi nu voi uita niciodată perioada petrecută în această ţară extraordinară.
Aşa se face că Roger şi Witi m‑au ispitit şi m-au convins să vorbesc despre viaţa mea, iar rezultatul este prezenta carte. Îmi dau seama acum că am avut trei vieţi: una în România, până la 21 de ani, alta în Italia, până la 55, şi a treia în Statele Unite, ca profesoară la Universitatea Indiana. Nu este uşor să trăieşti trei vieţi într‑una singură. Am încercat mereu să le fiu de ajutor celorlalţi şi să am prieteni buni şi mă bucur să spun că Donald şi Roger s‑au dovedit exact aşa, prieteni nemaipomeniţi.
Cartea aceasta le este dedicată celor mai importanţi oameni din viaţa mea: familiei mele, care îi include pe scumpul meu fiu, Alessandro, fiul lui, Gabriele, şi minunata mea noră, Raffaella, precum şi amintirii extraordinarului meu soţ, răposatul Nicola Rossi Lemeni. Ei sunt singura mea familie, Dar nu pot uita nici cealaltă „familie“ din viaţa mea: prietenii care m‑au susţinut în carieră şi studenţii şi admiratorii mei din toată lumea, care mi‑au adus atâta bucurie în toţi aceşti ani.
Print