Sunt mulți aceia care nu au auzit niciodată de Virginia Zeani. Sunt destui și aceia care, deși i-au auzit numele, nu știu clar ce înseamnă. Și, desigur, sunt puțini cunoscătorii care înțeleg locul pe care-l ocupă artista lirică de origine română Virginia Zeani, plecată din țară încă de copil, în opera din secolul XX, pe care l-a trăit din plin.
Azi, după ce a împlinit 92 de ani, cântăreața, care și-a petrecut ultimele decenii ca profesoară, carieră în care avut, de asemenea, succes, poate fi descoperită nu numai din înregistrări și amintiri ale celor care au lucrat cu ea sau pur și simplu au ascultat-o, ci și dintr-un volum de memorii publicat recent la Editura Nemira. „Amintirile mele din vremurile de aur ale operei povestite lui Roger Beaumont și Witi Ihimaera” se intitulează această carte bogat ilustrată, ambițioasă, cuprinzătoare, în care se schițează existența spectaculară a unei artiste care a făcut istorie. Împreună cu dialogurile de referință pe care i le datorăm lui Marius Constantinescu, distins realizator de emisiuni culturale, lucrarea recent editată reprezintă un gest necesar făcut spre iubitorii de artă din România. „Cartea aceasta e declarația de iubire a Virginiei Zeani”, scrie Marius Constantinescu, „pentru o lume întreagă, o lume pentru care face să fie mai cald, mai bine, mai senin”.
Iar lumea aceasta mare, pe care a străbătut-o în lung și în lat într-un parcurs profesional de peste o jumătate de secol, a primit-o mereu cu brațele deschise, a admirat-o, s-a lăsat bucurată de vocea ei și de un talent care, oricât de incredibil ar părea, nu a cunoscut niciodată eșecul. Rolurile numeroase s-au strâns în repertoriul interpretei în toți acești ani, grație unor calități pe care le puteți descoperi oricând ascultând-o, dar și citindu-i gândurile despre propria personalitate și propriul drum prin viață, despre artă și exigențele ei, despre artiști și personalitățile lor, în această carte în care comentariul profesional se întâlnește cu mărturisirea despre experiențele personale, revizitând epoci, locuri, oameni și întâmplări importante.
În cele 25 de capitole în care își reconstituie cronologic parcursul, începând cu anii copilăriei petrecute în România și încheind cu anii de profesorat din America, artista își face calm autoportretul din propriile amintiri și din arhiva în care se păstrează informații dintr-un trecut glorios, însă nu lipsit, ca orice poveste de succes, de obstacole majore. Iată despărțirea care, așa cum spune locul comun, a funcționat ca un început: „Am părăsit România pe 18 februarie 1947. A fost ultimul vapor care a plecat de la Constanța. Îmi lăsam în urmă patria fără să fi apărut vreodată pe scenă, dar speram la o nouă carieră și o nouă viață. Pe 10 martie 1947 am ajuns la Napoli”. În Italia, paradisul operei, începe cu adevărat istoria unei dive care a însemnat mult pentru teatrul liric al epocii ei. Debutul în Traviata de la Bolognia, cu care tânăra necunoscută și-a cucerit auditoriul, înlocuind-o pe Margherita Carosio, una dintre cele mai mare soprane din lume la sfârșitul anilor ’40, a fost începutul unei iubiri de durată cu rolul Violetta, despre care artista povestește într-un capitol întreg: „Știți că, atunci când am debutat, eram cu un an mai tânără decât Traviata originală? Rolul Violetta mi-a rămas în repertoriu aproape pe durata întregii mele cariere. Și mi-a fost foarte greu să renunț la el. Încă de la început, am încercat să cânt și să o joc pe Violetta cât mai firesc. Știu că unii vorbesc despre Callas-Traviata sau despre Olivero-Traviata și multe alte colege au făcut din Violetta creația lor deosebită. Eu am încercat să nu exagerez. Inspirația mea era de o natură mai calmă. Textul mă inspira și de acolo pornea interpretarea mea. (…) Ascensiunea agenților de publicitate și efortturile pe care casele de discuri le fac pentru a-și promova artiștii sunt factorii care creează în prezent staruri. Pe vremea mea, puține cântărețe, în afară de Callas, Suherland sau Caballé, aveau în spate un asemenea sprijin. Când mi-am încheiat cariera, cântasem pe scenă Violetta de peste 600 de ori. Mi s-a spus că e un record, pentru orice soprană, în istoria reprezentării acestei opere. Sper că îmi e îngăduit să mă simt puțin mândră de această realizare”.
Iată tonul predominant al amintirilor strânse în unicul volum publicat în România despre Virginia Zeani, interpreta îndrăgostită de muzica lui Verdi, care avea să-l descopere târziu, după cum mărturisește, pe Mozart. În cartea ei prind viață mai multe epoci, povestite cu calm și înțelegere. Cititorul se întâlnește cu practicile unor locuri și ale unor timpuri apuse, cu artiști legendari sau legende locale care ar fi meritat mai multă popularitate, dar și cu prejudecăți, cu reușite intrate în istorie, dar și cu suferințe, cu viziuni perimate despre artă, dar și cu viziuni care rezistă la trecerea timpului. La Scala, la Covent Garden sau la Opera din Viena, în săli de repetiție din instituții prestigioase sau în săli de lucru amenajate acasă, la Roma și peste ani în America, incursiunile la care este invitat cititorul scot la suprafață un univers privit din interior, oferindu-i o perspectivă la care are rareori accces.
Roluri canonice și roluri care se joacă mai puțin pe scenele clasice, partituri spectaculoase și partituri explorate și exploatate mai rar se expun în volum așa cum la rememorează și așa cum le înțelege soprana care, distanțându-se de ele pe măsură ce e din ce în ce mai atașată de postura de pedagog, le desface în nuanțe, dar fără a se pierde în detalii și precauții. Ele toate s-au strâns în volumul tradus de Cristina Crăciun, document prețios și pentru melomanii adevărați, și pentru cei aflați la început, care descoperă acum opera.
Print