„(D)efectul Placebo” este al treilea spectacol, de data aceasta o creație colectivă, care a avut premiera în cadrul celei de-a doua ediții a programului 9G, derulat la Teatrul Național din București. Primul, „After Hours” în regia lui Radu Iacoban, e menit să te binedispună și să te trimită acasă cu zâmbetul pe buze, spectacolul lui Andrei Raicu, „Hotel Europa”, e o incursiune în „catacombele” Occidentului, o lume iluzorie spre care fugim și în care, odată ajunși acolo, căutăm cu disperare o salvare, dar cel din urmă spectacol pune într-adevăr sare pe rană și o face într-un mod demonstrativ și asumat de la început până la final. „(D)efectul Placebo” e despre universul virtual în care ne complacem zi de zi și pe care îl îmbogățim constant cu noi aplicații, fotografii, reacții, emoții, prieteni. E despre cum am înlocuit realul cu irealul doar pentru că așa ne creăm iluzia că vom fi acceptați, iubiți și apreciați. E despre cum am încetat să trăim, să simțim și am predat ștafeta touchscreen-ului, prelungirea indiscutabilă a mâinilor noastre, pe care ne proiectăm viața, așa cum ar trebui ea să fie, nu așa cum este. „(D)efectul Placebo” scoate la iveală singurătatea dezolantă care se dezvăluie atunci când lumea virtuală e scoasă din circuitul cotidian și fuga omului de rând spre acest fals refugiu.
Subiectul în sine nu reprezintă o noutate, ci a devenit tot mai prezent în teatru. Dar „(D)efectul Placebo” se diferențiază prin momentele comice insolite care destind atmosfera, dinamizează spectacolul și, în fond, acutizează problema. În loc de o dramă continuă presărată cu încrâncenare și crispare, într-una din poveștile care alcătuiesc „(D)efectul Placebo” se naște un cuplu comic de-a dreptul savuros, prin excelență contemporan, o ea – femme fatale isterică și un el – bărbatul ideal, dar cu probleme. Alina Petrică și Rareș Florin Stoica se completează și se susțin reciproc, reușind să transforme un moment simplu într-o scenă de un comic aproape matematic. Cei doi, împreună, de mână la psiholog reprezintă arhetipul cuplului de astăzi. Între el și ea, orice discuție se termină cu un răcnet de furie și cu senzația de saturație când descoperi că până și un cozonac poate naște o criză de nervi. Alina Petrică glisează ușor de la femeia independentă, irezistibilă, capabilă să-și umilească bărbatul în public la femeia de serviciu cool care intră în jocul lumii virtuale, unde devine un personaj care se luptă cu mopul ca o eroină, cântă și dansează, dar nu oricum, ci asumat și profesionist. Spre deosebire de Alina Petrică care e ca o explozie de energie pe scenă, Ioana Predescu își învăluie personajul în mister, creează așteptarea și trezește curiozitatea, toate cu răbdare. Dubla personalitate a personajului său se naște la limita nebuniei, acolo unde actrița are meritul de a reuși să-l convingă pe spectator să empatizeze cu jumătatea negativă, cu jumătatea care își cere cu violență libertatea în devafoarea eului educat, temperat, perfect pentru cerințele impuse de societate. În suita poveștilor din „(D)efectul Placebo” regăsim și un personaj care a devenit din ce în ce mai prezent, cel al dependentului de jocuri video. Vlad Nemeș interpretează prototipul tânărului care a înlocuit realul cu virtualul și a clădit acolo o nouă imagine de sine, și-a găsit noi prieteni și a inventat un sens al existenței sale, chiar dacă e la fel de iluzoriu ca o hologramă. Prietenul său (George Bîrsan) e un fel de Don Quijote care se luptă cu amintirile, o altfel de lume virtuală, iar în disperarea autosalvării îl trage după sine și pe cel înghițit de vortexul tehnologiei.
Structura spectacolului are o coerență interioară care nu se pierde, chiar dacă printre povești sunt intercalate și momente de dans, de jocuri de lumini și proiecții etc. Ștefan Lupu dinamizează prin coregrafia sa momentele care ar putea trena și transformă prin dans și muzică un spectacol care ar fi putut fi o înșiruire banală de povești, într-un spectacol aparte, în care mesajul poate fi transmis cu umor, profunzime și într-un ritm antrenant. Momentul din final, în care Bogdan (Rareș Florin Stoica) dansează cu o seninătate debordantă împreună cu noua sa parteneră, o păpușă gonflabilă, demonstrează că omul pare să fie ușor înlocuibil, și el se poate dezumfla ca o bucată de plastic, poate fi reciclabil și, eventual, reintrodus pe piața de consum… omul, o ființă dispensabilă.
(D)efectul Placebo, Teatrul Național București
(creație colectivă)
Concept și coregrafie: Ștefan Lupu
Cu: Vlad Nemeș, George Bîrsan, Ioana Predescu, Alina Petrică, Rareş Florin Stoica
Light design: Cristian Ciopată
Sound design: Daniel Octavian Nae
Instalație scenografică: Elena Dobîndă și Andreea Simona Negrilă
Print