Zi de toamnă, cu ploaie măruntă şi rece. “Parcă prea repede a venit frigul”, mă plâng în sinea mea mergând spre Piaţa Romană. În autobuz, lângă mine, o doamnă cu o fetiţă de vreo 10-11 ani. Surprind un fragment de discuţie. “Ce înseamnă, mamă, virtuoz? A zis doamna să facem o propoziţie cu asta”. Copilul priveşte interogator. “Virtuoz… cum să-ţi spun… E cineva care face un lucru mult mai repede şi mai bine decât alţii. De exemplu cântă sau dansează sau…” “Deci dacă eu termin înmulţirile la mate mai repede decât toată clasa sunt “virtuoză”? Cobor înainte să aud răspunsul.
Dar întrebarea fetiţei îmi rămâne în minte încă mult timp. Fiindcă lumile în care îmi fac veacul (respectiv a artelor şi a sportului) sunt lumi în care ideea de virtuozitate e la loc de mare cinste. Doar că lucrurile se complică puţin când încerci să defineşti virtuozitatea. Şi, mai ales, când, apropo de “mult mai repede”, discuţi despre ea în relaţie cu un concept devenit obsesie în secolul nostru: viteza.
Povestea nu este deloc nouă. Unul din marii virtuozi ai secolului al XIX-lea, Franz Liszt, vrăjea publicul cu stăpânirea absolută a pianului, care se manifesta, nu în ultimul rând, prin viteza uluitoare cu care cânta. Niccolò Paganini, omologul lui într-ale viorii, aducea ascultătorii în delir, ajungând, chiar, la performanţa de a rupe corzile viorii cu arcuşul dezlănţuit.
Secolul al XX-lea şi apariţia televiziunii şi apoi a internetului au accentuat goana după virtuozitate. Celebrul dicton olimpic “citius, altius, fortius” a invadat şi zona artelor. Anii ’60-’70-’80 au fost ani în care virtuozitatea, definită ca perfecţiune tehnică şi artistică tot mai mare, a devenit scop în sine. Au fost şi anii de glorie ai spectatorilor, dotaţi atunci cu răbdarea şi cunoştinţele necesare pentru a urmări şi aprecia spectacole de teatru care durau ore bune, sporturi aflate la graniţa cu arta (precum patinajul artistic sau gimnastica) şi de a preţui măiestria actorilor, balerinilor, soliştilor, sportivilor.
Doar că, pe nesimţite, în domeniile artistice, virtuozitatea a devenit tot mai mult echivalentă cu viteza şi a început să însemne tot mai puţin fineţe, detalii îndelung studiate, precizie, profunzime. În anii ’60, un pianist uriaş ca Sviatoslav Richter uluia prin viteza fenomenală cu care interpreta, de exemplu, “Appassionata” lui Beethoven. Numai că viteza nu era niciodată, în cazul lui, deziderat în sine, ci doar un mijloc de a transmite tragismul şi necuprinsul unei muzici titanice.
50 de ani mai târziu, am avut prilejul de a asculta un violonist sosit cu surle şi trâmbiţe, pe numele său David Garrett, în concertul pentru vioară al aceluiaşi Beethoven. O experienţă de neuitat; din păcate nu una pozitivă, căci tânărul, altfel extrem de mândru de propria-i “virtuozitate”, a galopat printre note ca şi cum ar fi încercat să stabilească un record mondial la “cum să cânţi toată partitura beethoveniană în cât mai puţin timp”. Iar Garrett este doar un exemplu al unei tendinţe către o tehnică aridă întâlnite destul de des printre tinerii muzicieni.
Nici lumea baletului nu e ocolită de patima modernă pentru “mai mult înseamnă mai bun”. Cu rare excepţii, balerinele prezentului se îndreaptă tot mai mult către contorsionism. Membre lungi, articulaţii extrem de flexibile şi cât mai multe piruete chinuite au înlocuit şlefuirea filigranată a celor mai mici gesturi şi atenţia acordată partiturii muzicale. Performanţa în balet înseamnă azi mai puţin să creezi o stare de graţie şi mai mult să faci paradă de flexibilitate sau acrobaţii. Pentru comparaţie, un fragment din baletul “Spărgătorul de nuci”, întâi în versiunea cu Nadejda Pavlova şi Viaceslav Gordeev, din 1973,
şi apoi în versiunea cu Alina Somova, din 2012.
http://www.youtube.com/watch?v=Got1rYQHV0A
Acelaşi fenomen se petrece şi în sporturi precum patinajul artistic, înrudit, de altfel, la origine destul de mult cu baletul. Anul acesta, la Campionatul Mondial, proba de dans a fost câştigată de americanii Meryl Davis-Charlie White, în dauna canadienilor Tessa Virtue-Scott Moir. Urmărind programele celor două cupluri, nu e nevoie să fii expert ca să observi fineţea şi perfecţiunea mişcărilor patinatorilor din Canada, originalitatea coregrafiei şi şlefuirea fiecărui gest. Tot la fel de uşor se văd şi defectele de ţinută şi mişcările chinuite ale americanilor. Care e, atunci, explicaţia victoriei lor? Aţi ghicit: viteza. Chiar dacă ea înseamnă alergat pe gheaţă şi nu dansat, sau, mai pe înţelesul tuturor, echivalează cu un monolog turuit de actor, în care din orice cuvânt e înghiţită câte o silabă. Iar urletul lui Scott Moir de la începutul programului nu era altceva decât revărsarea neputinţei de a înfrânge preferinţa evidentă pentru superficialitatea vitezei. Fiindcă, la urma urmelor, e mult mai uşor să remarci că cineva patinează mai repede, decât să analizezi ţesătura complicată a relaţiei coregrafie-interpretare-graţie-virtuozitate. Spre exemplificare, “Carmen” cu Tessa Virtue-Scott Moir…
Şi “Notre Dame de Paris”, cu Meryl Davis-Charlie White…
Trăim în secolul vitezei, spune o vorbă repetată atât de mult, încât a devenit aproape automatism. Nici lumea teatrului nu putea scăpa de acest demon. Dar cum teatrul e o îmbinare de nenumăraţi factori, un fel de viaţă la puterea n, predispoziţia către viteză se manifestă aici mai greu perceptibil. Ea începe de la lungimea spectacolelor; tot mai rar se văd “maratoanele” teatrale din alte vremuri. “Mahabharata” cea de nouă ore a lui Peter Brook ar fi, probabil, de neconceput astăzi, la fel cum, pe plan autohton, spectacole de patru ore, ca neuitatul “Trei surori” al lui Alexandru Darie, sunt o specie pe cale de dispariţie. Publicul nu mai are răbdare, se zice. Nu mai vine nimeni să vadă spectacole cu replici spuse rar, cu pauze lungi, spectacole în care timpul se scurge cu lentoarea de odinioară. Nu, astăzi se caută frazele muşcate, replicile aruncate, tăioase, spectacolele care să rezume într-o oră sau cel mult două lumea noastră care se învârte tot mai repede. Fireşte, de cele mai multe ori, dorinţa de viteză înseamnă şi o dicţie inexistentă, actori care nu se aud la mai mult de 3 metri depărtare, scene fără coerenţă, care trec ca un videoclip.
Nu am văzut antologicul spectacol cu “Cântăreaţa cheală” al lui Tompa Gabor de la Naţionalul clujean. Dar am citit despre el şi despre ideea fascinantă de a relua, în final, pe repede-înainte, tot ce se jucase pe scenă până atunci. O demonstraţie de virtuozitate şi de tehnică actoricească, o probă de măiestrie. Dar, par să fie de acord cei care l-au văzut, mai ales o demonstraţie care avea la bază o idee clară şi care era făcută în slujba spectacolului. Cu alte cuvinte, nu de dragul unei virtuozităţi golite de sens.
Şi, în acelaşi timp, un spectacol dătător de speranţă. Pentru că, în lumea artelor de azi, pe lângă toţi reprezentanţii vitezei de dragul vitezei există şi (încă mulţi) apărători ai virtuozităţii adevărate. Ai virtuozităţii care nu înseamnă doar să faci ceva mai mult şi mai repede decât altul. Ci să gândeşti mai profund, să te apleci cu mai multă atenţie asupra detaliilor, să şlefuieşti, să legi cu meticulozitate firele invizibile care duc către Artă.
E ceea ce aş fi vrut să-i explic fetiţei din autobuz, dacă aş fi ştiut cum şi dacă nu aş fi fost, eu însămi, în mare grabă.
Print