Miezul nopţii. Dincolo de rampă
S-au aprins braţele terminate cu lampă.
E-o clădire albă până la stele
Cu dentişti în alb şi cleşti de oţele,
Şi tuturor, aşa cum şedem cuminte,
Ni se va scoate, la semnul cuvenit, un dinte.
Apoi vom ieşi, cârduri, pe marile portaluri,
Mereu alţii, mereu noi, valuri, valuri,
În sunet de fanfare, în noaptea uleioasă,
Care pe jos, care-n caleaşcă de patru iepe trasă,
În definitiv, aşa-i semnul de toamnă:
Dinte scos moarte înseamnă…
Mai bine să ne suim în primul tren,
Oriunde ne ducem ajungem în Eden,
Edenul edenat, edenul ardent,
Cu livezi de caişi cât un continent
Încăput tot în căputa roasă
Din vitrina cizmăriei de-acasă.
E, desigur, tot noapte, trec tot tramvaie
Parcă vorbind singure-n ploaie
Şi tot intrăm cu exemplare fox de zgardă
La urgenţă, în camera de gardă,
Aflată chiar la gară, pe peron, lângă tren,
Sub felii de lumină emanând arsen.