Vis cu dentişti, de Leonid Dimov

Miezul nopţii. Dincolo de rampă

S-au aprins braţele terminate cu lampă.

E-o clădire albă până la stele

Cu dentişti în alb şi cleşti de oţele,

Şi tuturor, aşa cum şedem cuminte,

Ni se va scoate, la semnul cuvenit, un dinte.

Apoi vom ieşi, cârduri, pe marile portaluri,

Mereu alţii, mereu noi, valuri, valuri,

În sunet de fanfare, în noaptea uleioasă,

Care pe jos, care-n caleaşcă de patru iepe trasă,

În definitiv, aşa-i semnul de toamnă:

Dinte scos moarte înseamnă…

Mai bine să ne suim în primul tren,

Oriunde ne ducem ajungem în Eden,

Edenul edenat, edenul ardent,

Cu livezi de caişi cât un continent

Încăput tot în căputa roasă

Din vitrina cizmăriei de-acasă.

E, desigur, tot noapte, trec tot tramvaie

Parcă vorbind singure-n ploaie

Şi tot intrăm cu exemplare fox de zgardă

La urgenţă, în camera de gardă,

Aflată chiar la gară, pe peron, lângă tren,

Sub felii de lumină emanând arsen.

 

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.