Vis de septembrie

Anul de graţie este 2014. Început de septembrie. Pregătirile pentru începutul noii stagiuni teatrale intră în linie dreaptă. Dar cum realitatea vieţii teatrale a ultimilor ani s-a dovedit a fi o dezamăgire crudă, în comparaţie cu speranţele frumoase care însoţeau mai toate premierele, pun entuziasmul şi aşteptările ridicate în cutia cu iluzii, scriu în lista mea de dorinţe, dublu subliniat, “mari spectacole” şi aştept cuminte, din spirit de conservare şi cu precauţie, surprizele care să trezească teatrul românesc din visul urât al unui somn ce naşte monştri.

În contextul în care nu există repertorii orientate coerent, ci doar întâmplări fericite şi conjuncturi favorabile, îmi vine greu a crede că “2014-2015” va fi o combinaţie de cifre de bun augur care să rupă obişnuinţa paralizantă din teatre. Spectacolele anunţate ar trebui să bucure asemenea cadourilor găsite de un copil în dimineaţa de Crăciun sub brad. Dar cine îşi mai permite să creadă în promisiuni? Curiozitatea, în schimb, este un bun motiv pentru încă un cec în alb.

Urmează, apoi, pe lista evenimentelor teatrale, Festivalul Naţional de Teatru. Selecţia anunţată în mijlocul verii este o listă ordonată şi cuminte, ce reuneşte alfabetic, eterogen şi cu bună-voinţă membrii tabloului de familie al teatrului românesc. Rude amestecate, din generaţii şi clase sociale diverse, zâmbesc crispat laolaltă sub lumina blitz-ului care scoate mai degrabă în evidenţă imperfecţiunile decât trăsăturile plăcute. Nepoţi şi străbunici, filosofi şi proaspăt absolvenţi de şcoală primară, învaţă să se accepte împreună, chiar dacă nu se iubesc neapărat. Mica noastră mare familie îmbrăcată în hainele cele mai bune din şifonier, pregătită să demonstreze că păstrează ceva din eleganţa şi rafinamentul înaintaşilor din vremurile bune, demult apuse. Iar dacă publicul va fi cel care se bucură şi va aplauda în sălile pline, şi nu părinţii căzuţi în admiraţie alături de mătuşile, unchii, verii cronicari şi fraţii actori, înseamnă că aşa pestriţi şi coloraţi precum suntem, ne merităm rama frumoasă şi locul pe simezele muzeului de artă contemporană.

Dar pentru că orice început are şansa de a schimba învăţând din greşeli, iar speranţa şi umorul sunt ultimele linii de apărare în faţa blazării totale, vreau să cred în miracole. Poate că odată cu frontul de aer rece al iernii va veni şi un vifor de inspiraţie de care este atâta nevoie în regie. Tineri creatori vor descăleca de pe caii lor albi în teatre, purtând nu armuri strălucitoare, ci salopete şi cizme de cauciuc, pentru a începe să repare, cu răbdare şi pricepere, edificiul intrat în paragină al regiei româneşti. Iar în loc de săbii, vor purta în teacă texte scrise deştept, nu de un Merlin înţelept, ci de dramaturgi ce mânuiesc tastatura laptopului aşa cum Shakeaspeare strunea pana.

Hocus-pocus! În loc de iepuri şi porumbei, sub jobenul magicianului se ascund tineri actori care odată ieşiţi în lumina reflectoarelor vor uimi publicul mai ceva ca femeia străpunsă cu săbii în cutia misterioasă. Talentaţi, serioşi, devotaţi şi cu respect pentru scândură, gata să stea la arlechin pentru a “fura” meserie, gata să respire teatru pentru a inspira spectatorii în timp ce expiră laolaltă cu personajul şi partenerul lor.

Statuile vor coborî de pe soclul lor confortabil. Moştrii sacri tencuiţi de vii în bronz şi ciment despre care ştim din poveşti cât de buni, de minunaţi şi de actori au fost în spectacole din trecut. Vom avea şansa nu doar de a fi contemporani cu legenda, ci vom aplauda performanţa reală, şi nu vom mai face doar reverenţe politicoase în faţa personalităţii artistice pe care o venerăm. Vom vedea cu ochii noştri că numele se ridică la înălţimea renumelui şi vom duce povestea mai departe.

Sălile vor fi neîncăpătoare, casele de bilete se vor transforma în mici Mecca pentru spectatorul dornic de teatru de calitate. Afişele comediilor facile vor fi date jos din vitrinele teatrelor. Entertainment-ul împrumutat gratis de la televiziunile comerciale va dispărea peste noapte şi va fi înlocuit de umor sănătos şi inteligent. Iar publicul nu va mai fi permisiv, gata să primească orice i se oferă, certificând prin reacţia lui doar valoarea autentică şi nu impostura braţ la braţ cu prostul gust.

Basmul acesta frumos ţine în momentul de faţă de imaginaţia unui copil mare ce iubeşte teatrul şi speră cu un efort de voinţă în ameliorarea stării de sănătate a bolnavului aflat pe pat de spital. Atâta timp, însă, cât medicamentele întârzie să fie administrate, doar aparatele mai fac să respire organismul slăbit şi firav. Gurile de oxigen care vin din când în când prelungesc starea de disconfort şi acutizează simptomele. Nu e suficient să crezi în miracole şi să te bucuri de întâmplări fericite. E nevoie de o schemă serioasă de tratament susţinut care să elimine cauza. Dar când diagnosticul este neîncredere cronică în sine şi autosuficienţă malignă, iar doctorii ghicesc, doar, şi bâjbâie, prefer să rămân în resemnare şi să aştept ca cineva să scoată ştecherul din priză. Între timp scriu basme cu Feţi-Frumoşi, cai albi şi monştri sacri şi aştept miracole.