Scrisă de William Shakespeare după anul 1590 şi publicată în 1600, Visul unei nopţi de vară / A Midsummer Night’s Dream este o „piesă la comandă”. Fie pentru o nuntă aristocratică a vremii, fie pentru sărbătorile regale de Sfântul Ioan. Prima consemnare oficială a unei reprezentaţii datează din 1604, când, la curtea regelui Iacob I, se joacă A Play of Robin Goodfellow, probabil o adaptare a textului. Nu se cunosc alte producţii contemporane dramaturgului. Se cunoaşte însă comentariul scriitorului Samuel Pepys, memorialist şi cronicar al timpului, referitor la reprezentaţia Visului din 29 septembrie 1662: „cea mai insipidă, ridicolă piesă pe care am văzut-o în viaţa mea”[1]. Avea să fie ultima consemnare oficială a unui spectacol bazat pe textul original pentru mai bine de un secol şi jumătate.
Din această perioadă s-au păstrat, însă, o serie de adaptări, multe dintre ele muzicale. Prima şi cea mai cunoscută a fost opera lui Henry Purcell – The Fairy Queen (1692), urmată de lucrarea lui Richard Leveridge – A Comic Masque of Pyramus and Thisbe (1716), o satiră la adresa entuzismului Londrei faţă de opera italiană. După cum sugerează titlul, această parodie include doar acţiunea secundară a piesei, spre deosebire de varianta lui David Garrick – The Fairies (1755), care elimină personajele meşterilor-actori amatori şi momentele lor de „teatru în teatru”, dar adaugă 27 de cântece compuse de diverşi autori. Tradiţia muzicală a adaptărilor este continuată de Frederic Reynolds cu A Midsummer Night’s Dream (1816), un amestec de text shakespearian şi arii de operă.
În secolul al XIX-lea, Felix Mendelssohn Bartholdy compune mai întâi o uvertură de concert inspirată de Visul unei nopţi de vară (1926), apoi, la comanda regelui Frederic al Prusiei, muzica de scenă pentru o producţie bazată pe traducerea germană a lui Friedrich Schlegel (1843). Aceasta includea şi celebrul Marş nupţial, intonat de atunci la ceremonialele de căsătorie. Muzica lui Mendelssohn s-a regăsit şi în prima reluare londoneză a piesei originale, la Covent Garden (1840), şi, mai târziu, în baletele coregrafilor Marius Petipa (1876), George Balanchine (1962) şi Frederick Ashton (1964).
Secolul al XX-lea a adus cu sine noi adaptări implicând nume sonore: Carl Orff compune muzica de scenă pentru o versiune germană a piesei – Ein Sommernachtstraum (1939), iar Benjamin Britten – opera A Midsummer Night’s Dream (1960). Li se adaugă, până în ziua de azi, lucrări şi producţii experimentale, acoperind o mulţime de zone: blues, rock, operă a capella, muzică de cor. În mod bizar, deşi textul parcă îl cere, nu a apărut încă acel musical inspirat de Visul shakespearian, care să respecte „sfânta reţetă” a genului, acel sincretism superior al artelor. Şi totuşi… a existat o încercare…
În seara de 29 noiembrie a anului 1939, un nou musical avea premiera la Center Theatre, pe Broadway. Swingin’ the Dream se intitula şi era o „variaţiune” swing[2] la piesa lui Shakespeare, A Midsummer Night’s Dream / Visul unei nopţi de vară. Libret – Erik Charell şi Gilbert Seldes, muzica originală şi orchestraţiile – Jimmy Van Heusen, versuri – Eddie de Lange. Regia spectacolului îi aparţinea aceluiaşi Erik Charell[3], coregrafia – cunoscutei Agnes De Mille[4], iar scenografia – lui Herbert Andrews şi Walter Jagemann, ale căror decoruri şi costume se bazau pe desenele animate ale lui Walt Disney.
Acţiunea Visului shakespearian era mutată dintr-o Atenă imaginară în Louisiana anului 1890 şi descria viaţa pe plantaţie. Pădurea învecinată avea să devină Voodoo Wood, inspirată cu siguranţă de succesul producţiei (Voodoo) Macbeth, în regia lui Orson Welles (1936)[5]. Distribuţia era mixtă: personajele de la curtea lui Theseu (acum – Theodore, guvernatorul statului Louisiana) erau interpretate de actori albi, pe când meşterii (acum pompieri din New Orleans), zânele şi spiriduşii – de artişti de culoare. Pentru acele timpuri, mare parte a acestei distribuţii era una… „de vis”. În rolul lui Bottom – celebrul muzician de jazz Louis Armstrong[6], Puck – Butterfly McQueen[7], Quince – Jackie Mabley[8], Oberon – Juan Hernandez[9], Titania – Maxine Sullivan[10], iar zâne-spiriduşi – trioul Dandridge Sisters[11]. În total: 150 de actori, cântăreţi, dansatori şi instrumentişti, cei mai mulţi afro-americani. Lojele laterale ale scenei găzduiau sextetul unui alt renumit jazzman, Benny Goodman[12], dar şi Summa Cum Laude Orchestra a lui Bud Freeman[13], iar în fosă se afla o întreagă orchestră de concert, dirijată de Don Voorhees[14]. Până şi corepetitorul era binecunoscut în lumea jazzului: pianistul James P. Johnson[15].
Jimmy Van Heusen a compus şapte cântece noi, a reluat fragmente din muzica lui Mendelssohn (inclusiv celebrul Marş nupţial) şi a integrat în partitură o mulţime de hituri ale momentului, viitoare „standarde” jazz, aparţinând unor vestite nume ale genului, precum Benny Goodman, Count Basie, Lionel Hampton, Fats Waller. Doar câteva exemple: Ain’t Misbehaving, I Can’t Give You Anything But Love, Jeepers Creepers, St. Louis Blues. Din muzica originală a lui Van Heusen, un cântec a devenit, la rândul său, clasic: Darn That Dream. Compoziţia – sofisticată şi curajoasă – era interpretată în actul al doilea de Titania, Bottom/Pyramus, zânele-spiriduşi şi Cupidon (personaj nou), cărora li se alăturau ansamblul şi alţi performeri „as themselves” (The Rhythmettes, Deep River Boy).
Dar, în pofida numelor sonore din distribuţie şi din echipa de creaţie, producţia nu a rezistat nici două săptâmâni. Pe 9 decembrie 1939, avea să se joace a 13-a reprezentaţie – ultima. Pierderile raportate s-au situat între 80.000 şi 100.000 de dolari[16], bani serioşi în anii ’30… Cauzele acestui eşec – la fel de sonor – rămân în mare parte necunoscute, ţinând cont că libretul nu s-a păstrat, iar înregistrări video nu există. Cercetătorii pot specula doar cronicile de spectacol, articolele din ziar şi puţinele mărturii sau declaraţii ale celor implicaţi în acest act artistic. Adesea contradictorii. Li se adaugă muzicile rămase, câteva fotografii şi, recent descoperite, trei pagini dactilografiate de text adnotat, un fragment din scena „Pyramus şi Thisbe”[17].
Dirijorul Bud Freeman declara: „Spectacolul era produs de Erik Charell, care avusese un succes extraordinar în Europa cu White Horse Inn. Venise în Statele Unite cu resurse financiare enorme, pentru a crea un spectacol de revistă ce îmbina Visul unei nopţi de vară cu vodevilul negrilor. A avut cele mai bune talente pe care le putea obţine. Aproape toţi artiştii erau sau urmau să fie recunoscuţi internaţional. I-a avut pe Louis Armstrong, Nicodemus, Troy Brown, Oscar Polk, Butterfly McQueen, Bill Bailey, Dorothy McGuire şi Maxine Sullivan. Dacă Charell ar fi ştiut valoarea acestora, ar fi putut avea un spectacol care să se joace încă. Muzica era excelentă. Jimmy Van Heusen a compus o serie de cântece, iar unul dintre ele, Darn That Dream, a devenit clasic.”[18]
După şapte ani de la premieră, Armstrong mărturisea într-o scrisoare: „Butterfly McQueen… Este una dintre actriţele mele favorite. Am jucat împreună în Swinging the Dream şi, în fiecare seară, de-abia o aşteptam să vină pe scenă şi să-şi joace rolul [Puck]. Mă făcea complet praf. Da, este o actriţă grozavă.”[19] La rândul său, Louis Armstrong avea să îşi primească laudele din partea muzicianului şi jurnalistului Leonard Feather, cronicar al revistei de jazz şi blues DownBeat: „Din momentul în care intră pe scenă în rolul lui Bottom, îmbrăcat în costum roşu de pompier, rostind Peace, Brother, şi până la ultima scenă, Louis rămâne acelaşi actor sclipitor.”[20] Marcă înregistrată, trompeta îi rămâne în mână aproape tot timpul spectacolului, deşi nu prea apucă să cânte la ea…[21] La fel îl regăsim şi în ilustraţiile lui Al Hirschfeld[22], realizatorul materialelor grafice ale producţiei (afiş, program de sală). Acolo, Louis Armstrong şi Benny Goodman suflă cu putere în instrumentele lor, trompetă şi clarinet, în timp ce bardul Shakespeare îi priveşte ghiduş (sau poate ameninţător) dintr-un norişor înalt, dansând swing şi pocnind ritmic din degete. Această atmosferă pare să se fi regăsit şi în spectacol. Acelaşi Leonard Feather scria: „Louis se distra de minune: Man, îmi spunea în timpul pauzei, dacă bătrânul Shakespeare m-ar putea vedea acum!”[23]
Mai mult decât această sumă de talente reunite, scena uriaşă de la Center Theatre crea condiţiile pentru o super-producţie: „Decorurile şi costumele erau create după desenele animate ale lui Walt Disney. Titania îşi făcea intrarea într-un scaun electric desprins parcă din Tomorrowland, un pat imens apărea dintr-un copac din pădure, iar microfoanele erau ascunse în omizi şi melci. De notat şi o scenă de ansamblu, ce înfăţişa viaţa pe plantaţia… guvernatorului Louisianei: toate personajele dansau jitterbug[24].”[25] Paradoxal, însă, tocmai acest spaţiu enorm pare să fi reprezentat unul dintre motivele eşecului, de parcă sala ar fi „înghiţit” spectacolul. Un cronicar al revistei Theatre Arts din 1940 descria „distanţa îngrozitoare” care „a separat publicul de dansatori şi de muzică”, plângându-se că elementele producţiei nu au „ajuns la spectator, pentru a-l face să ia parte – măcar indirect – la spectacol”[26]. Swinging’ the Dream a fost, de altfel, ultima producţie de tip Broadway în Center Theatre. Sala a mai fost folosită pentru o stagiune de operă şi apoi pentru show-uri pe gheaţă, înainte de a fi dărâmată, în 1954.
Dar nu aceasta a fost identificată drept principala cauză a căderii. Nici problema rasială, cum încercau a sugera unii comentatori şi, mai târziu, unii cercetători. Spectacolul a fost apreciat pentru autenticitatea cântecelor şi dansurilor – interpretate, în cea mai mare parte, de distribuţia afro-americană. În schimb, a fost criticat pentru plictiseala generată de… Shakespeare. Pe scurt: prea mult Shakespeare şi prea puţin jitterbug. De fapt, nici eforturile echipelor de creaţie şi producţie, nici numele mari de pe scenă nu au reuşit a salva defectele unui libret ce combina în mod ciudat pentametrul iambic cu argoul vremii, nepotrivit nici cu Anglia elisabetană, nici cu Louisiana de secol XIX.
În ziarul New York Times din 30 noiembrie 1939 (a doua zi după premieră), criticul Brooks Atkinson descria spectacolul drept „un talmeş-balmeş shakespearian”[27], iar cronicarul revistei Time îl cataloga şi mai sever: „o corcitură”[28]. Alţi comentatori, dimpotrivă, reproşau că au regăsit „prea mult Cotton Club”[29] şi „prea puţin bard[30], în timp ce unii rămân pur şi simplu surprinşi de reacţia pe care le-a trezit-o. Robert Benchley mărturiseşte în revista The New Yorker că s-a dus la spectacol pregătit să se „crispeze”, recunoscând că detesta atât Visul unei nopţi de vară[31], cât şi swingul, dar că, prin această combinaţie, „Erik Charell a produs o straşnică desfătare pentru ochi şi urechi.” Şi continuă: „Nu înţeleg.”[32]
De fapt, acesta pare să fi fost motivul principal al eşecului: incapacitatea de a înţelege şi, mai ales, de a accepta acest produs hibrid[33], venind nu numai din partea receptorilor specializaţi.
Fără a readuce în discuţie aparent inexistenta problemă rasială, pare o ironie căderea spectacolului în faţa unui public predominant alb, prezent însă la doar 13 reprezentaţii. Pare o stranie paralelă cu piesa lui Shakespeare, în care actorii amatori se trezesc, la finalul dansului lor bergamasc, în faţa unei săli goale. Nobila asistenţă a părăsit incinta şi a intrat în palat… Nu se întâmplase acelaşi lucru cu un an înainte, în 1938, atunci când musicalul The Boys from Syracuse avusese mare succes de public şi critică. Era vorba tot de o adaptare după Shakespeare (Comedia erorilor), iar partitura integra swingul şi alte ritmuri contemporane. Doar că muzica îi aparţinea lui Richard Rodgers[34], versurile, lui Lorenz Hart[35], iar libretul fusese scris de experimentatul George Abbott[36]. În plus, distribuţia era albă.
Ca multe alte piese de teatru clasic, Visul unei nopţi de vară strigă parcă după acea echipă de creatori cu har care s-o transforme în musical. Probabil că e prea târziu pentru compozitorii de jazz, deşi Duke Ellington este adesea citat cu o declaraţie din anii ’50: „Bănuiesc că dacă Shakespeare ar mai fi trăit, ar fi fost un fan de jazz…”[37] Dar cu siguranţă nu e prea târziu pentru producătorii de musical contemporan.
BIBLIOGRAFIE:
– Armstrong, Louis – Louis Armstrong in His Own Words, Doubleday Dell Publishing Corporation, Inc., New York, 1997
– Armstrong, Louis – Satchmo: Viaţa mea la New Orleans, Ed. Muzicală a Uniunii Compozitorilor din R.S.R., Bucureşti, 1966
– Bergreen, Lawrence – Louis Armstrong: An Extravagant Life, Ed. Thomas Brothers, New York: Oxford University Press, 1999
– Corrigan, Alan – Jazz, Shakespeare, and Hybridity: A Script Excerpt from “Swingin’ the Dream” / The Journal of Shakespeare and Appropriation (vol. I, No. 1), Borrowers and Lenders, 2005
– Firestone, Ross – Swing, Swing, Swing: The Life & Times of Benny Goodman, W.W. Norton & Company, New York and London, 1994
– Hansen, Adam – Shakespeare and Popular Music, Continuum International Publishing Group, London and New York, 2010
– Halio, Jay L. – Shakespeare in Performance: A Middsumer’s Night Dream, Manchester University Press, Manchester and New York, 2003
– Nollen, Scott Allen – Louis Armstrong: The Life, Music and Screen Career, McFarland & Company, Inc., Publishers, Jefferson, North Carolina and London, 2004
– Teague, Frances – Beards and Broadway: Shakespeare as Unacknowledged Agent / The Upstart Crow: A Shakespeare Journal (vol. XXV), Clemson University Digital Press, 2006
– Teague, Fran – Shakespeare and Musical Theatre / The Edinburgh Companion to Shakespeare and the Arts, Edinburgh University Press, 2011
– Teague, Fran – Swingin’ Shakespeare from Harlem to Broadway / The Journal of Shakespeare and Appropriation (vol. I, No. 1), Borrowers and Lenders, 2005
[1] Samuel Pepys apud. Charles Boyce – The Wordsworth Dictionary of Shakespeare, Wordsworth Editions Ltd., 1996 (pag. 436)
[2] swing – manieră de execuţie a muzicii de jazz, caracterizată prin supleţe, sincope, ritm legănat. După anul 1935, termenul a desemnat – în Statele Unite – stilul principal de execuţie a jazzului, în special în orchestrele mari (opus stilului Dixieland de la începutul secolului al XX-lea, bazat pe alămuri). De la el derivă dansurile swing, cunoscute şi sub numele de jitterbug.
[3] Erik Charell (1894-1974) – regizor german de teatru şi film, dansator şi actor, cunoscut pentru regia filmului muzical Der Kongreß tanzt (1931) şi, pe scenă, a musicalului The White Horse Inn (1936)
[4] Agnes de Mille (1905-1993) – dansatoare şi coregrafă americană, renumită pentru coregrafia unor musicaluri precum Oklahoma! (1943), Carousel (1945) sau Gentlemen Prefer Blondes (1945)
[5] Voodoo Macbeth este numele sub care a rămas cunoscută producţia textului shakespearian sub egida Federal Theatre Negro Unit, la New York, în 1936. Orson Welles a adaptat piesa şi a regizat spectacolul, mutând acţiunea din Scoţia într-o fictivă insulă din Caraibe şi transformând vrăjitoarele în practicanţi voodoo. Distribuţia (150 de persoane, dintre care doar 4 actori profesionişti) era integral afro-americană, iar producţia a avut un imens succes de casă.
[6] Louis Armstrong (1901-1971) – trompetist, compozitor şi cântăreţ american, una dintre cele mai influente figuri ale jazzului mondial. Deşi cariera lui s-a întins pe patru decenii, traversând mai multe perioade ale jazzului, Armstrog rămâne un exponent al stilului New Orleans din anii ’20-’30. Personalitatea sa carismatică şi prezenţa sa remarcabilă pe scenă şi marele ecran l-au făcut cunoscut întregii lumi, nu numai amatorilor de jazz. Compozitor a peste 50 de piese muzicale, a intrat în legendă ca interpret al unor cântece precum Dream a Little Dream of Me, Hello, Dolly!, La vie en rose, We Have All the Time in the World, What a Wonderful World, When the Saints Go Marching In, multe dintre ele incluse în filme celebre. Porecle: Satch(mo), Dipper(mouth), Pops.
[7] Thelma “Butterfly” McQueen (1911-1995) – actriţă americană de teatru şi film. A debutat pe marele ecran în rolul ce avea să rămână şi cel mai cunoscut din cariera sa: Prissy, tânăra sclavă de culoare din filmul “Pe aripile vântului” (1939). Porecla “Butterfly” / fluture (pe care a preluat-o mai târziu şi în acte) provine de la obiceiul ei de a-şi mişca mâinile în mod continuu, obicei remarcat în tinereţe pe când dansa în “Baletul Fluturilor” într-o producţie a Visului unei nopţi de vară.
[8] Jackie “Moms” Mabley (1894-1975) – actriţă americană de stand-up comedy, prezentă în celebre emisiuni TV ale vremii, precum Ed Sullivan Show (1969).
[9] Juan Hernandez / Juano Hernández (1897-1970) – actor afro-portorican de teatru şi film, pionier al industriei afro-americane de film
[10] Maxine Sullivan (1911-1987) – cântăreaţă americană de jazz, una dintre cele mai bune soliste ale anilor ’30, considerată precursoarea unor voci celebre, precum Ella Fitzgerald sau Billie Holiday
[11] The Dandridge Sisters – trio vocal afro-american, alcătuit din surorile Vivian şi Dorothy Dandridge şi prietena lor, Etta Jones. Grupul s-a format în anul 1934, în Los Angeles, California şi a avut perioada sa de faimă până în 1940, cântând în teatre, cluburi (vestitul Cotton Club – v. nota 29) şi în emisiuni radiofonice.
[12] Benjamin David “Benny” Goodman (1909-1986) – muzician american de jazz, clarinetist şi conducător de orchestră, cunoscut drept “Regele swingului”. Din formaţiile sale s-au desprins cele mai importante nume ale jazzului mondial.
[13] Lawrence “Bud” Freeman (1906-1991) – muzician de jazz, conducător de orchestră şi dirijor american, unul dintre cei mai influenţi şi importanţi saxofonişti-tenor ai erei big band-urilor
[14] Donald “Don” Voorhees (1903-1989) – compozitor şi dirijor american, nominalizat la Premiul Emmy în anul 1966, pentru realizările sale individuale în muzică / Individual Achievements in Music
[15] James Price Johnson (1894-1955) – pianist şi compozitor american, pionier al muzicii instrumentale de jazz, în evoluţia ei de la ragtime. Recunoscut ca model de muzicieni precum Count Basie, Duke Ellington sau Fats Waller.
[16] cf. Fran Teague – Swingin’ Shakespeare from Harlem to Broadway / The Journal of Shakespeare and Appropriation (vol. I, No. 1), Borrowers and Lenders, 2005
[17] Paginile au fost descoperite în colecţia Jimmy Van Heusen a bibliotecii muzicale din University of California, Los Angeles (http://www.borrowers.uga.edu/borrowers/files/issue1/Pyramus_and_Thisbe.pdf). O detaliată analiză comparată a textului original cu acest fragment de libret realizează cercetătorul Alan Corrigan în eseul Jazz, Shakespeare, and Hybridity: A Script Excerpt from “Swingin’ the Dream” / The Journal of Shakespeare and Appropriation (vol. I, No. 1), Borrowers and Lenders, 2005.
[18] Bud Freeman – Crazeology: The Autobiography of a Chicago Jazzman, Urbana: University of Illinois Press, 1989 (pag. 49-50) apud. Fran Teague – op. cit.
[19] Louis Armstrong – Louis Armstrong in His Own Words, Doubleday Dell Publishing Corporation, Inc., New York, 1997 (pag. 114)
[20] Leonard Feather apud. Lawrence Bergreen – Louis Armstrong: An Extravagant Life, Ed. Thomas Brothers, New York: Oxford University Press, 1999 (pag. 278)
[21] cf. Alan Corrigan – Jazz, Shakespeare, and Hybridity: A Script Excerpt from “Swingin’ the Dream” / The Journal of Shakespeare and Appropriation (vol. I, No. 1), Borrowers and Lenders, 2005
[22] Albert “Al” Hirschfeld (1903-2003) – caricaturist american, renumit pentru portretele sale alb-negru ale celebrităţilor vremii, în special ale starurilor de pe Broadway
[23] Leonard G. Feather – From Satchmo to Miles, Quartet Books, London, 1974 (pag. 20) apud. Alan Corrigan – op. cit.
[24] jitterbug – dans ritmat, dezlănţuit, popular în Statele Unite la începutul secolului al XX-lea, asociat variilor tipuri de swing (v. şi nota 2)
[25] Samuel Leiter – Encyclopedia of the New York Stage 1930-40, Greenwood, Westport, Conn., 1989 (pag. 502) apud. Fran Teague – op. cit.
[26] cronica spectacolului Swingin’ the Dream / Theatre Arts, februarie 1940 (pag. 93)
[27] Brooks Atkinson – cronica spectacolului Swingin’ the Dream / The New York Times, 30 noiembrie 1939
[28] cronica spectacolului Swingin’ the Dream / Time, 18 decembrie 1939 (pag. 35)
[29] Cotton Club – club de noapte din New York, situat iniţial în Harlem (1923-1935), apoi, pentru o scurtă perioadă (1936-1940), în așa-numitul Theatre District din Manhattan, în zona Broadway. Renumit mai ales în vremea prohibiţiei, clubul era destinat exclusiv albilor, deşi aducea pe scenă cei mai cunoscuţi artişti de culoare ai momentului: Cab Colloway, Duke Ellington, Louis Armstrong, Count Basie, Fats Waller, the Dandridge Sisters, Billie Holiday. De asemenea, funcţiona şi ca spaţiu de întâlnire a celebrităţilor, invitate în serile de duminică: Jimmy Durante, George Gershwin, Al Jolson, Mae West, Richard Rodgers, Irving Berlin, Judy Garland. În anul 1984, Francis Ford Coppola a regizat filmul The Cotton Club, dedicat acestui spaţiu celebru.
[30] cronica spectacolului Swingin’ the Dream / Variety, 6 decembrie 1939 (pag. 50)
[31] … continuând, astfel, tradiţia începută în secolul al XVII-lea de Samuel Pepys…
[32] Robert Benchley – cronica spectacolului Swingin’ the Dream / The New Yorker, 9 decembrie 1939 (pag. 38-40)
[33] Teoria este dezvoltată de cercetătorul Alan Corrigan în eseul Jazz, Shakespeare, and Hybridity: A Script Excerpt from “Swingin’ the Dream” / The Journal of Shakespeare and Appropriation (vol. I, No. 1), Borrowers and Lenders, 2005
[34] Richard Rodgers (1902-1979) – compozitor american a peste 900 de cântece, 43 de musicaluri pentru Broadway, muzică de film şi TV. În colaborare cu versificatorii Lorenz Hart şi Oscar Hammerstein II, a scris musicaluri precum Oklahoma!, Carousel, South Pacific, King and I, The Boys from Syracuse. Compoziţiile continuă să influenţeze muzica uşoară până în ziua de azi
[35] Lorenz Hart (1895-1943) – autor al versurilor pentru cântecele compuse de Richard Rodgers pe Broadway. Câteva exemple de hituri: Blue Moon, The Lady Is a Tramp, My Funny Valentine, Isn’t It Romantic?
[36] George Abbott (1887-1995) – producător, dramaturg, scenarist, regizor de teatru şi film, cu o carieră de peste nouă decenii pe Broadway. A regizat musicaluri celebre, precum Chicago, The Boys from Syracuse, A Funny Thing Happened on the Way to the Forum.
[37] cf. Adam Hansen – Shakespeare and Popular Music, Continuum International Publishing Group, London and New York, 2010 (pag. 63)
Print