Visul unor seri de toamnă la Galaţi

Răsărit pe malul Dunării ca port al unei Românii prospere, eminamente agricolă, disputându-şi mereu întâietatea într-o relaţie bipolară cu vecina Brăila, Galaţiul şi-a dobândit importanţa odată cu cenuşiul siderurgic al industrializării socialiste. Dar socialismul, pe lângă multe rele, avea şi câteva bune: prin strategia culturală a vremii, fie ea şi propagandistică, oraşul muncitoresc şi-a păstrat şi sporit numărul instituţiilor de profil. Funcţionarea lor a ţinut aprinsă o flacără a vieţii culturale, care a făcut ca Galaţiul să nu devină clişeul unui oraş-port cu industrie grea, înecat în violenţă şi promiscuitate.

Astăzi, Teatrul Dramatic „Fani Tardini”, Teatrul Muzical „Nae Leonard” şi Teatrul de Păpuşi „Gulliver” funcţionează (alături de alte antreprize culturale) într-o urbe care găzduieşte şi una dintre cele mai longevive manifestări teatrale din România. Festivalul Naţional de Comedie Galaţi, organizat de Teatrul Dramatic, a ajuns – în 2017 – la cea de-a XXIX-a ediţie, desfăşurată în perioada 7-15 octombrie. În mod surprinzător pentru o ţară şi un neam care preţuiesc atât de mult umorul, în toate formele sale, festivalul are aproape statut de unicat. Mai există doar FestCo, organizat de Teatrul de Comedie Bucureşti, bazat însă exclusiv pe texte (sau concepte) româneşti.

Deja emblemă a oraşului, evenimentul a propus gălăţenilor (care-l iubesc enorm şi-l aşteaptă febril în fiece an) o serie de spectacole de la importante instituţii teatrale din Bucureşti şi din ţară. Selecţia i-a aparţinut criticului de teatru Doina Papp, care îşi susţine astfel crezul: „Comedia, gen preferat pe aceaste meleaguri, nu mai are de mult conţinutul ştiut. Omul de azi şi-a pierdut candorile – şi când priveşte, şi când devine obiect de studiu la teatru. Râdem cu un ochi şi plângem cu altul, făcând din cele două măşti fundamentale ale teatrului una, aşteptăm de la râs putere de schimbare atunci când e dominat de intenţii satirice, provocatoare la adresa societăţii.”

Pentru seara de deschidere a Festivalului, organizatorii au preferat un spectacol al teatrului gazdă, „Visul unei nopţi de vară” de William Shakespeare, în regia lui Eugen Gyemant. Scrisă la final de secol XVI, piesa era una „la comandă” – fie pentru o nuntă aristocratică a timpului, fie pentru sărbătorile regale de Sfântul Ioan. Mult mai târziu, în secolul al XIX-lea, Felix Mendelssohn Bartholdy compune – tot la comandă (din partea regelui Frederic al Prusiei) – muzica de scenă pentru o producţie bazată pe traducerea germană a „Visului”. Aceasta includea şi celebrul Marş nupţial, intonat de atunci la ceremonialele de căsătorie. Cu-acelaşi marş alege şi tânărul regizor să înceapă spectacolul de la Galaţi.

Sursă inepuizabilă de idei scenice, „Visul unei nopţi de vară” este un must, o „piatră de încercare” pentru orice regizor într-un moment sau altul al carierei sale. Uneori, alege singur acest moment, alteori – el este cel ales. Nu ştiu cum au stat lucrurile în cazul lui Eugen Gyemant, dar cartea sa de vizită îl recomanda pentru montarea textului. Mai bine familiarizat cu teatrul independent, numele său se regăseşte şi pe afişele teatrelor de stat – de la Satu Mare până la Brăila, de la Sibiu până la Bucureşti. În capitală i se joacă acum trei spectacole: „Omul pernă” la Teatrul ACT, „Varşovia: ghid turisic” la Evreiesc şi „Bullets over Lipscani” la Godot Café. Un simţ aparte al umorului şi atenţia specială pe care o acordă lucrului cu actorul sunt elementele care se regăsesc în toate montările sale. Nu face excepţie nici cea de la Galaţi.

Dacă tema dominantă a comediilor shakespeariene este iubirea care învinge toate obstacolele, în „Visul” Teatrului Dramatic „Fani Tardini”, aceasta devine un cuvânt imposibil pentru „neoameni”. Orice încercare de pronunţie a sa de către Oberon, craiul zânelor, îi cauzează acestuia spasme musculare şi atrage după sine fulgere de neon. Suntem în lumea cea mai de sus, dar şi-acolo iubirea îşi face de cap, sub forma unei sexualităţi ciudate. În fond, conflictul dintre Oberon şi Titania, crăiasa zânelor, e declanşat de-o dulceaţă de băieţaş, un tânăr paj indian, pe care amândoi şi-l revendică. Omenirea va trage, însă, ponoasele. Din cearta la nivel înalt vor rezulta schimbările de climat, încurcătura anotimpurilor, boli, inundaţii, poate chiar şi încălzirea globală. În viziunea regizorului, cei doi alcătuiesc un cuplu burghez, aparent convenţional, susţinut şi prin rostirea declamativă, de şcoală romantică, a actorilor Lucian Pânzaru şi Carmen Albu.

Şi totuşi, la adăpostul convenţiilor impuse de societate, stau bine-ascunse tainele. Precum un căpitan de vas, de navă spaţială sau de lume, Oberon e stăpân pe destinele supuşilor, pe care le încurcă şi le descurcă după placul inimii, fie că-s oameni au ba. E de-ajuns să-şi pună mănuşile albe, cât s-o facă pe Titania să se-ndrăgostească de-un măgar sau pe tinerii atenieni între ei. Şi nu e singur. Îl are ca sclav pe spiriduşul Puck, figurat altfel decât ne-am aştepta: îmbrăcat în piele neagră şi dotat cu tot arsenalul ce-ar putea sugera un alt soi de relaţie cu stăpânul său. Tânărul actor Vlad Wolf renunţă rareori la zâmbetul de duh sprinţar şi sol poznaş, poate doar atunci când personajul i se plictiseşte amarnic de tiradele lui Oberon sau când e înciudat pe mirosul de om. De fapt, lumea îi cam pute, iar pentru el, pământul e pătrat. E o apariţie tonică.

Dan Căpăţână şi Vlad Wolf

„Visul unei nopţi de vară” este – dovedit de statistici – cea mai înscenată piesă a lui Shakespeare de-a lungul vremurilor, în întreaga lume. Într-un top personal – cantitativ – al celor mai multe spectacole văzute după un text anume, „Visul” se află la o loială concurenţă cu „Scrisoarea” lui Caragiale. Ambele – izvoare nesecate de inspiraţie regizorală şi, apoi, de mici sau mari bucurii în descoperirea şi receptarea noilor gânduri de descifrare scenică. În cazul de faţă, Eugen Gyemant a recitit cu atenţie textul şi a încercat să demonstreze valabilitatea paradoxului enunţat de celebrul său înaintaş, Liviu Ciulei, pe când monta chiar „Visul unei nopţi de vară” la Teatrul Bulandra (1991): o creaţie este clasică atunci când e modernă.

Modernitatea se iţeşte, odată cu umorul special al regizorului, în construcţia unor personaje, dar, mai ales, în relaţiile dintre ele. Hippolyta, crăiasa amazoanelor, va fi redusă la tăcere, la propriu, de către Theseu, Ducele Atenei, cu ajutorul unei benzi adezive, care-i va camufla orice proteste la adresa nunţii aranjate. Întreaga curte asistă neputincioasă la această siluire. Dragostea îşi va urma, însă, cursul, iar cei doi vor împrumuta câte ceva din neîmblânzita Catarina şi-al său Petruchio. Actorii Tamara Constantinescu şi Ștefan Aleksandru Forir îşi descifrează ludic personajele, cu umor, chiar dac-au mai fost văduviţi, pe alocuri, de text.

Nu acelaşi lucru se poate spune despre tinerii îndrăgostiţi, interpretaţi de Radu Horghidan (Lysander), Ciprian Brașoveanu (Demetrius), Flavia Călin (Hermia) şi Oana Mogoș (Helena), pentru care rostirea versului shakespearian nu e întotdeauna la îndemână. Iar asocierile pe care le fac în construcţia rolurilor par a descinde direct din zona relaţionărilor adolescentin-contemporane, împrumutâ­nd câte ceva din buimăceala „tinerilor din ziua de astăzi”, din lipsa lor de gând, de înţelegere a lumii pe toată axa timpului său (unde ne aflăm, de unde venim şi încotro ne ducem).

Tamara Constantinescu şi Ștefan Aleksandru Forir

Scenele ce-i au ca protagonişti pe meşterii-amatori de teatru au fost întotdeauna o ocazie pentru regizori și, mai ales, interpreți, să își expună toate procedeele comice din arsenal. Se dezvăluie aceste mijloace şi în spectacolul de la Galaţi, spre deliciul publicului local, care se va amuza la „prea trista comedie a lui Pyram și-a preafrumoasei Thisbe”, dar şi la inevitabilele momentele de improvizaţie. Actorii Dan Căpățână, Ionuț Alexandru Moldoveanu, Vlad Ajder, Aureliu Bâtcă, Cristian Gheorghe, Răzvan Clopoțel se distrează, la rându-le, figurând o altă trupă de actori, aleşi prin casting, pro-activi, curioşi peste poate, cu degetele mereu pe sus a întrebare, spre disperarea oricărui regizor, pedagog, părinte. Textul improvizat abundă în „glume interne” din lumea teatrului, de la analiza textului dramatic până la realismul psihologic. La finalul momentului de „teatru în teatru”, mor toţi, iar scena devine o mare de cadavre înjungheate, căci, nu-i aşa, suntem în Shakespeare. „Nu înţeleg de ce râdeţi” repetă obsesiv personajul Botgros. Spectatorii au, însă, o altă părere.

Scenografele Bianca Veșteman și Sabina Veșteman imaginează un spaţiu întretăiat, în care planurile se amestecă, la fel şi formele. Arcadele au funcţie dublă, găzduind acţiunea fie la palat, printre coloane şi bolţi, fie în pădure, pe sub arcul copacilor. Planul vertical se întrepătrunde cu un inel saturnian oblic – cerc al iubirii, amfiteatru antic sau arenă de circ… Zadarnice sunt chinurile dragostei: îndrăgostiţii noştri n-au parte de drum lin prin pădurea plină de urcuşuri şi coborâşuri. Fâşii orizontale din pânză albă le tot obstrucţionează calea –  unul către altul sau fiecare către sine. Cu alb şi negru sunt zugrăvite şi lumile din „Vis”. Notele de culoare apar doar în costumele meşterilor, care împrumută, când şi când în acţiune, spaţiul sălii.

Spaţiul auditiv e gândit de Eugen Gyemant („mare maestru al combinaţiilor” muzicale în spectacolele sale) ca melanj între sonorităţile orchestrei lui Glenn Miller şi citări din oniricul „Twin Peaks”. Mult prea atent, însă, la toate aceste mici detalii – de la sunete până la gesturi –, regizorul pierde din vedere marile teme şi motive ale piesei: iubirea, visul, magia, noaptea, luna, pădurea. Rezultă un „Vis” nostim, amuzant, plăcut publicului, dar alcătuit din frânturi ce nu mai recompun în totalitate puzzle-ul original.

Teatrul Dramatic „Fani Tardini” Galaţi

„Visul unei nopţi de vară” de William Shakespeare

(traducerea: Dan Grigorescu)

Regia artistică: Eugen Gyemant

Scenografia: Bianca Veșteman și Sabina Veșteman

Lighting design: Alexandru Macrinici și Alexandru Mihăilă

Distribuţie:

Theseu, Ducele Atenei – Ștefan Aleksandru Forir

Hippolyta, crăiasa amazoanelor – Tamara Constantinescu

Egeu, tatăl Hermiei – Lică Dănilă

Lysander, îndrăgostit de Hermia –  Radu Horghidan

Demetrius, îndrăgostit de Hermia – Ciprian Brașoveanu

Philostrat, maestru de ceremonii la curtea lui Theseu – Lică Dănilă

Hermia, fiica lui Egeu, îndrăgostită de Lysander – Flavia Călin

Helena, îndrăgostită de Demetrius – Oana Mogoș

Chitră – Dan Căpățână

Fundulea – Ionuț Alexandru Moldoveanu

Suflete – Vlad Ajder

Flămânzilă – Aureliu Bâtcă

Botgros – Cristian Gheorghe

Cuibărică – Răzvan Clopoțel

Puck, spiriduş – Vlad Wolf

Zâna – Cristina Uja-Neagu

Oberon, craiul zânelor – Lucian Pînzaru

Titania, crăiasa zânelor – Carmen Albu

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.