Cine e Vivien Leigh? Un star. O legendă. Un mit. Cea mai mare actriță britanică din toate timpurile. Scarlett O’Hara. Blanche DuBois, poate. Un personaj paradoxal, căruia posteritatea i-a amplificat aura atât de mult, încât, deși se știe totul despre el, nu se știe de fapt nimic.
În 2017 se vor comemora cincizeci de ani de la moartea lui Vivien Leigh, icon al filmului din secolul XX. O jumătate de secol de fascinație, dar nu și de întrebări, o jumătate de secol de miraj, hrănit din abundență de imagini de toate felurile – mai mult din film decât de pe scenă, mai mult din glamour decât din adevărurile simple ale unei vieți agitate, cu suișuri și coborâșuri.
Întruchipare a vedetei de cinema, inconfundabilă, de o frumusețe hipnotică, Vivien Leigh s-a transformat într-o poveste de succes, cu farmecul și cu prețul ei, cu locurile ei misterioase și cu clișeele ei. Astăzi, fascinați de drumul ei prin teatru și mai ales prin lumea filmului, de aura ei, invocată de mulți dintre cei care au cunoscut-o sau care au văzut-o jucând, calitățile ei artistice parcă s-au estompat sau au fost strivite sub greutatea imaginii, care nu are nevoie de explicații sau care, altfel spus, se supune logicii mitului.
O schiță de portret ar putea începe, alegând dintre sute de gânduri, fraze, imagini, amintirea unui critic, Martin Rubin, dintr-un articol publicat în „Washington Post” în anul 2015: „Am fost încântat când în sfârșit am văzut-o de aproape în ceea ce s-a dovedit a fi ultima ei prezență pe scenă în spectacolul Ivanov de Anton Cehov. Felul în care am văzut-o la National Theater din Washington jucând-o pe femeia care va muri de tuberculoză mi-a tăiat respirația – frumusețea și grația ei sunt imposibil de descris și îl eclipsau până și pe partenerul de scenă, și el un nume mare, precum și prieten de-o viață, John Gielgud. În anul următor, când am aflat despre moarea ei, revelația șocantă a cauzei morții ei a făcut să fie și mai puternică amintirea, încă vie, a prezenței ei pe scena de la National Theater.”
Frumusețe și grație – atributele cel mai frecvent invocate în cazul artistei căreia nu-i plăcea să fie numită „vedetă” („Eu nu sunt vedetă de cinema, eu sunt actriță. O vedetă, doar o vedetă, înseamnă o viață prefăcută, trăită pentru valori false și pentru publicitate. Însă actrițele au o viață lungă și apar mereu roluri minunate de jucat”, spunea Vivien Leigh), care și-a dorit cu ardoare, de mică, să fie actriță, umărindu-și cu tenacitate scopul. În ultimii ani de viață, suferind de tulberculoza care a și răpus-o în cele din urmă – anii în care comportamentul ei agresiv, urmare a tulburării bipolare, nu mai era un secret pentru nimeni – Vivien Leigh era însă, înainte de toate, o vedetă. Fetița care apăruse pe scenă la trei ani, cu trupa de teatru a mamei, care se bucurase de o educație aleasă, în spirit catolic, de cărțile lui Lewis Carroll și Rudyard Kipling, urcase toate treptele spre succesul suprem, dar coborâse adesea și în întunericul infernului. La începutul carierei, după ce absolvise Academia Regală de Artă Dramatică de la Londra, se luptase cu prejudecăți dintre cele mai primitive: o actriță frumoasă nu prea se întâmplă să fie și o actriță bună, o voce nelucrată nu prea se întâmplă să răzbată pe scenă, un talent potențial rar se dovedește un talent real etc. După câteva roluri pe scenă și după sfârșitul unei căsnicii scurte și sufocante, primise un rol în filmul „The Mask of Virtue” (1935), criticii remarcând atunci pentru prima dată viteza cu care chipul ei trecea de la o expresie la alta, iar Laurence Olivier văzând-o, tot pentru prima dată, pe scenă. Din câte se pare, acesta a fost adevăratul început.
Cu Laurence Olivier a jucat în scurt timp în „Fire over England” și într-un timp și mai scurt prieteniei dintre ei i-a luat locul o poveste de dragoste. La Old Vic, ea a jucat Ofelia într-o montare cu „Hamlet” regizată de Olivier, care i-a observat și el trecerile foarte bruște de la o stare la alta, o trăsătură confirmată a interpretării ei, dar și firea capricioasă și reacțiile iraționale, care în cele din urmă aveau să submineze o relație pasională și, de asemenea, o viață în sine.
Este momentul în care în existența lui Vivien Leigh intră Scarlett O’Hara, strălucitorul personaj din romanul „Pe aripile vântului” al americancei Margaret Mitchell. Actrița își dorește rolul și, grație unor influențe, îl și obține. Vivien Leigh se mută la Los Angeles împreună cu Olivier, regizorul George Cukor e cucerit de „sălbăticia ei incredibilă” și îi dă rolul, care avea să însemne enorm în cariera sa. Comportamentul maniacal din timpul filmărilor, despre care avea să se vorbească mai târziu și pe care avea să-l noteze și Olivier în biografia lui, va deveni o caracteristică a prezenței lui Vivien Leigh pe platoul de filmare și pe scenă, iar numele îi va fi sinonim cu Scarlett O’Hara, rol care îi va aduce Premiul Oscar pentru cea mai bună actriță, distincție pe care actrița o va mai primi o dată peste ani, în 1952, pentru rolul Blanche DuBois din „Un tramvai numit dorință”, celebra ecranizare a lui Elia Kazan după piesa lui Tennessee Williams, pentru care Vivien Leigh va primi și Globul de Aur, și un premiu BAFTA, precum și acest Oscar, care, după propriile spuse, o va duce „în pragul nebuniei”
Între Scarlett O’Hara și Blanche DuBois, între spiritul activ și combativ și pasivitatea femeii prinse în propriile mreje, care stabilește o relație înșelătoare cu sine și cu cei din jur, s-ar putea trasa și portretul actriței. Între contrarii, Vivien Leigh, deja o celebritate la jumătatea secolului, și-a jucat bine rolul, un rol care a cuprins și suferința fizică: în 1944, la câțiva ani după căsătoria cu Laurence Olivier, a fost diagnosticată cu tuberculoză, după ce jucase în fața soldaților într-un turneu de promovare în Africa de Nord. Un an mai târziu, în timpul filmărilor la „Cezar și Cleopatra”, Vivien Leigh e pierdut o sarcină, iar tulburarea bipolară s-a accentutat. Anxietatea nu avea s-o mai părăsească niciodată, nici pe scenă, nici în afara ei. Între Antigona, pe care și-a dorit foarte mult s-o joace și pe care a jucat-o alături de Laurence Olivier, Lady Macbeth – cea mai bună care a existat vreodată pe scena din Anglia, spun cunoscătorii – și Cleopatra, ca să nu mai amintim de alte personaje shakespeariene, fiecare dintre identitățile întruchipate i-a adus lui Vivien Leigh câte ceva, actrița oferindu-le, la rândul ei, puternice tușe personale. „În ciuda firii nervoase, maniac-depresive, își păstra calmul și o atitudine distantă, care nu-i trăda starea de spirit”, scria în autobiografia sa Laurence Olivier, de care avea să divorțeze în 1960.
Între crize, succese și premii, ultimii ani din viața actriței vor trece năvalnic. Între izbucniri nervoase în prezența regizorilor cu care lucra și fascinația pe care o exercita la teatru și pe platoul de filmare, între depresie și strălucirea cu care actrița britanică a cucerit lumea întreagă după „Pe aripile vântului”, viața artistică a mers mai departe. Finețea interpretării ei, o marcă distinctivă încă de la „Un tramvai numit dorință”, forța cu care-și construia personajele, i-au adus nenumărați admiratori, dar și destui critici.
Vivien Leigh s-a stins din viață în anul 1967, într-o noapte de iulie, când se pregătea de un rol nou într-o ecranizare după Edward Albee. Teatrele din Marea Britanie au fost în doliu. Laurence Olivier a trăit una dintre cele mai grele clipe ale vieții. Actorul John Gielgud, ales să citească discursul funerar la slujba de la Saint-Martin-in-the-Fields, a reușit cu mare greutate să vorbească. Actrița pleca dintr-o lume care o iubise și care avea s-o iubească mai departe, transformând-o într-o artistă fără de care istoria filmului din secolul XX nu ar mai fi aceeași. Posteritatea îi va consolida locul și-i va preamări calitățile, fascinată de glamour-ul și de biografia ei, adesea romanțată în spirit hollywoodian. Dacă efemera prezență scenică va rămâne consemnată numai în surse ce nu pot reda nimic din freamătul ei, prezența pe peliculă va fi întotdeauna la îndemâna oricui. Acolo Vivien Leigh este accesibilă, gată să se lasă studiată și mai ales admirată.
Print