Vlad Cristache: Mai poate exista un sentiment candid şi autentic în această lume jegoasă?

Vlad Cristache este unul dintre regizorii selecţionaţi în secţiunea „Teatrul de mâine” a Festivalului Naţional de Teatru care se va desfăşura între 26 octombrie şi 4 noiembrie la Bucureşti, cu spectacolul „Poveşti de faimilie” pus în scenă la Teatrul „Maria Filotti” din Brăila. După un debut nominalizat la premiile UNITER anul trecut cu „Peer Gynt” de la acelaşi teatru din Brăila şi un nou spectacol pe scena Teatrului de Comedie din Bucureşti, Vlad Cristache este deja unul dintre numele cunoscute ale generaţiei noi de regizori. În următoarea perioadă va coordona din punct de vedere artistic proiectele noii săli a Teatrului de Comedie, unde dramaturgia contemporană românescă va ocupa un loc important.

Eşti prezent în FNT într-o secţiune numită „Teatrul de mâine”. Cum crezi tu că ar trebui să arate teatrul de mâine?

Nu agreez ideea că aş fi artistul zilei de mâine, mă consider artistul zilei de azi. Până la urmă eu lucrez texte ale zilei de azi, acum, pentru publicul zilei de azi. Sunt artistul de astăzi care mâine nu ştiu dacă va mai exista sau nu ca artist…

Dar cum ar trebui să arate teatrul făcut de o nouă generaţie de regizori?

În primul rând trebuie să fie onest. Să nu facem un spectacol doar de dragul de a-l face, pentru că există printre colegii mei tineri şi mai puţin tineri nevoia asta disperată de a lucra cu orice preţ, orice, chiar dacă înseamnă sau nu ceva pentru ei. Şi eu cred că e foarte important să lucrez, dar numai dacă textul înseamnă ceva pentru mine, doar dacă pot spune o poveste personală pe textul ăla. Cred că autenticitatea lipseşte în acest moment în teatrul românesc. Cât despre prezenţa în FNT mă bucură foarte tare pentru că, spre deosebire de alte festivaluri ale căror criterii nu le înţeleg, acest festival pare să aibă coerenţă. Pot să dau un exemplu foarte clar, Festivalul de Teatru Scurt de la Oradea… n-am înţeles până la urmă abordarea lor legată de selecţie, care a fost făcută de un om respectabil şi în care au fost selecţionate două spectacole de-ale mele, „Poveşti de familie” de la Teatrul din Brăila şi „Crize” de la Teatrul de Comedie. Numai că peste selecţioner, nu ştiu ce s-a întâmplat şi am fost anunţat că „Poveşti de familie” trebuie reprogramat şi scos în afara concursului. Nu am înţeles criteriile care au stat la baza acestei decizii şi atunci am decis să nu legitimez această serbare şi n-am mai participat deloc.

Vorbeai de autenticitate şi onestitate. Care e povestea pe care vrei s-o spui tu la acest moment al existenţei tale artistice?

Mi se pare că trăim într-o societate care depersonalizează, în care cea mai valabilă întrebare pe care poţi să ţi-o pui este dacă acest tip de societate mai permite naşterea sau întreţine arderea unui sentiment dezinteresat, a unui sentiment de prietenie pură, de dragoste pură, nepervertit. Asta se răsfrânge şi în familie, apropo de „Poveşti de familie” în care vedem nişte copii de zece ani care se joacă de-a mama şi de-a tata în curtea din spatele blocului. Repetând tot ce fac părinţii acasă, îţi dai seama de traumele familiei, ale statului şi îţi dai seama că trăiesc într-o societate care a eliminat total candoarea, puritatea… practic vizualizezi monştrii de mâine în acei copii. Tema mea de suflet asta ar fi acum: Mai poate exista un sentiment dezinteresat, candid, sincer, autentic, în această lume jegoasă?

Cât de complicat este pentru un regizor tânăr să poată să spună poveşti?

Din păcate e greu pentru că de multe ori se pune accentul, în ceea ce-i priveşte pe profesioniştii din acest domeniu, pe acumulările cantitative, şi nu calitative. Iar sintagma „tânăr”, în capul multor profesionişti din domeniu înseamnă „lipsit de experienţă” şi „ucenic”. Or, sunt convins că şi experienţa ta te-a convins că nu e întotdeauna aşa şi că regizori „respectabili”, toarnă uneori câte 40-50 de spectacole în zece ani şi ele nu înseamnă nimic. Problema de aici vine. Eu mi-aş dori să nu mi se pună eticheta de „tânăr”. Sunt artist pur şi simplu. Sau, mai puţin pretenţios, sunt un om care îşi face meseria în mod sincer şi care vrea să spună ceva.

Ok, dar dacă luăm în calcul strict momentul biologic, cât de greu e să te strecori, să-ţi faci loc în sistem?

Sunt convins că dacă eşti bun şi-ţi faci treaba, îţi găseşti loc sigur şi o să poţi să treci peste preconcepţia multora. Eu, de bine, de rău, montez. Lucrez ceea ce-mi place.

Atunci e vina absolvenţilor că nu se luptă suficient să îşi facă loc?

Eu m-am zbătut să fac spectacole şi întâmplător am şi reuşit. Mai e şi o chestiune de noroc… Poate nu întâmplător, poate impactul pe care l-a avut spectacolul meu de licenţă „Douăzeci de minute cu îngerul”, a însemnat ceva, a câştigat la Festivalul de Teatru Tânăr de la Piatra Neamţ, toate premiile importante. Apoi am avut norocul să pot lucra un text uriaş, „Peer Gynt”, la Teatrul din Brăila, cu Marius Stănescu în rolul principal, şi a avut un impact foarte mare pentru mine, pentru că am fost nominalizat la UNITER pentru cel mai bun debut. Acum sunt prezent în selecţia FNT. Şi în mintea profesioniştilor astea toate înseamnă ceva, înseamnă că am confirmat prin toate spectacolele pe care le-am făcut. Şi asta face să te bage lumea în seamă. Iar acum a apărut şi un alt proiect important…

Povesteşte-mi.

Împreună cu Teatrul de Comedie, o să coordonez din punct de vedere artistic prima stagiune la Sala Nouă a Teatrului. Vrem să avem un repertoriu cu texte ale oamenilor care povestesc sincer şi actual – apropo de ce-ţi spuneam de regizori tineri biologic, dar foarte buni calitativ – un repertoriu care să dea identitate artistică acelei săli şi vom monta patru spectacole. Proiectul va fi însoţit de o serie de spectacole lectură pe texte din dramaturgia contemporană românească.

Pe tine personal te interesează dramaturgia românească?

Am avut posibilitatea să lucrez un astfel de text la Comedie. Ce mi-a plăcut e că n-a fost scris cu pretenţia de a fi altceva decât este. E o comedie romantică à la Woody Allen şi m-a sensibilizat candoarea scriiturii şi a personajelor. Chiar am simţit că povestea asta în care doi oameni frumoşi-rataţi, se au doar unul pe altul şi se distrug în cursul procesului în care încearcă să trăiască împreună m-a sensibilizat şi am încercat să pun asta în spectacol. Dar în rest foarte greu găsesc un text românesc care să-mi spună ceva.

Care e problema dramaturgiei româneşti?

Am senzaţia că autorii nu ascultă oamenii pe stradă şi nu ştiu cum vorbeşte un om în realitate, e un fel de onanism în ceea ce priveşte scrisul. Mulţi dintre ei nu merg la teatru, am senzaţia din scriitură… Plus că nu sunt sinceri şi nu sunt autentici în nimic. Nişte făcături. Omul vrea să scrie o piesă şi o scrie… Asta e o problemă de care m-am izbit eu citind anumite texte, dar nu generalizez, există şi texte româneşti valoroase.

Este o problemă doar a dramaturgiei contemporane româneşti? În ţările din jur care e situaţia?

Vârfurile dramaturgiei ţărilor din Europa au ceva de spus. Ceea ce la noi nu se întâmplă, nu există un vârf. Este o plajă medie ok, şi apoi un hău… în care textele ar trebui să ardă.

Cum ai descrie în acest moment peisajul regiei româneşti?

Plictisitor. O situaţie plictisitoare pe care cronicarii de teatru încearcă s-o prezinte pompos şi să transforme nimicul în mare calitate artistică. Eu văd foarte mult teatru şi ştiu la ce să mă aştept la majoritatea regizorilor. Mă deranjează pompoşenia cu care unii dintre ei declară inovaţia ca demers universal al artei lor, dar care în raport cu ei înşişi nu experimentează niciodată. Ştiu la ce să mă aştept în fiecare moment, la fiecare spectacol şi mă deranjează ipocrizia…

De ce ar face critica aşa cum spui?

Trebuie să-şi justifice şi ea existenţa… Dacă de mâine toţi cronicarii ar începe să scrie sincer, fără partis-pris-uri, am ajunge într-o situaţie în care cu toţii am trage concluzia că trebuie să închidem şandramaua.

Cam tristă viziunea…

E realistă.

Şi atunci de ce te-ai apucat tu de teatru?

Eu văd foarte mult teatru. De la 14 ani cred că văd constant pe stagiune 60-70 de spectacole. Sunt pasionat de acest fenomen. Ca regizor, vin dintr-un spectator foarte pasionat. Aşa cum Tarantino a dormit în sala de cinema, eu dormeam în sala de teatru. Să nu crezi acum că mă compar cu Tarantino (râde)… Dar, în fond, eu sunt foarte optimist şi încerc să fac spectacole care contează.

Pentru cine faci teatru?

Pentru mine. Fac spectacolele pe care mi-aş dori eu să le văd.

Şi eşti convins că tu eşti spectatorul ideal? Teatrul n-ar trebui să fie o formă de generozitate?

E o generozitate şi în asta. Dacă ar trebui să descriem talentul cumva, ar putea să sune cam aşa: cineva născut cu o sensibilitate aparte la ce simt oamenii din jur. Am încredere că ceea ce simt eu, comunitatea în care eu trăiesc simte împreună cu mine.

Şi ce te faci dacă şi ceilalţi, care alcătuiesc peisajul plictisitor, fac teatru pentru ei înşişi?

Eu nu fac teatru pentru mine în sens egoist.

Vorbeai de experiment. Cât de mult trebuie să experimentezi de dragul de a experimenta?

Deloc. Trebuie să încerci să fii viu ca regizor. Să încerci să nu-ţi repeţi mijloacele. Şi să fii atent la ce se întâmplă în jurul tău. Dacă eşti atent la ce se întâmplă cu tine, sigur evoluezi şi experimentezi. Dar nu de dragul de a experimenta. Ci te modifici tu şi se modifică şi temele odată cu tine. În ceea ce priveşte mijloacele, trebuie să fii foarte atent să nu faci acelaşi spectacol la infinit.

Cât de departe merge libertatea unui regizor în raport cu un text?

În momentul în care textul devine spectacol, el nu mai e al anului 1850, chiar dacă atunci a fost scris. Este al anului 2012 şi spectacolul trebuie să fie al anului 2012. Să ia din text ceea ce rezonează cu anul 2012. Libertăţile pe care ţi le permiţi în raport cu textul cred că trebuie să fie mari… Dar să păstrezi spiritul textului, nu litera lui. Eu sunt convins că lui Ibsen i-ar fi plăcut spectacolul meu cu „Peer Gynt”.

De ce?

Pentru că el a scris un text despre risipirea unei vieţi cu potenţial şi despre ideea de a fi tu însuţi şi de a fi special în ceea ce faci în viaţa ta. Acel „a fi tu însuţi” îl găseşti în cele mai neaşteptate locuri. Asta e tema pe care am construit spectacolul şi cred că e în spiritul textului…

Ce experienţă trăită în teatru te-a schimbat?

„Unchiul Vanea” al lui Kordonskyi pe care l-am văzut când eram în liceu, care a însemnat ceva pentru mine şi m-a făcut să vreau să dau la teatru. Şi spectacolele lui Ostermeier care au venit în România. Apoi întâlnirea cu doi oameni pe care îi consider profesori şi exemple, iar aceşti oameni sunt Victor Ioan Frunză şi Andrei Şerban. Şi vreau să spun exact aşa, că, oricât căcat ar mânca lumea despre aceşti doi oameni, sunt profesionişti autentici. Andrei Şerban înseamnă ceva pentru teatrul universal, a montat pe toate continentele, iar pentru mine a fost o întâlnire fabuloasă care m-a revigorat după o stagiune în care am dat cu nasul de tot felul de lucruri. Astă vară la workshop-ul de Mogoşoaia mi-am readus aminte de ce am vrut să fac meseria asta. Iar despre Victor Ioan Frunză vreau să spun că a fost o întâlnire cu un profesionist care m-a învăţat că trebuie să fiu profesionist.

Care e calitatea cea mai importantă a unui regizor?

Imaginaţia şi capacitatea de a mobiliza un grup de oameni foarte diferiţi şi egomaniaci, cum sunt actorii…

Şi cel mai mare defect?

Să creadă că e buricul pământului. Şi de el m-am lovit în toate teatrele în care am lucrat. Peste tot dau de „ţesuturi ale fragilităţii” lăsate de unul şi de altul pe acolo… Şi trebuie să faci un fel de slalom printre ele, ca să nu te contaminezi şi să reuşeşti să-ţi faci treaba. Toţi avem orgoliu, dacă practici meseria asta n-ai cum să nu-l ai, pentru că ai tot timpul impresia că povestea pe care o ai tu de spus e cea mai importantă. Dar trebuie să-ţi păstrezi capul pe umeri. Şi am noroc că în jurul meu sunt oameni care-mi reamintesc în permanenţă că greşesc, iar asta e bine.

De ce să vină cineva la un spectacol de Vlad Cristache?

Ce i-aş spune eu unui spectator? „N-am făcut spectacolul ăsta ca să iau banii cuiva, l-am făcut ca tu să dai banii pe bilet şi să trăieşti o experienţă. E un spectacol pe care eu l-am făcut cu credinţă şi am încercat să fiu cât mai autentic şi am pus un pic din mine acolo… Sigur n-am vrut să păcălesc.”