Vlad Cristache: Spectacolele mele se adresează rataților acestei lumi

Face parte dintre noul val de regizori de teatru din România. A debutat în urmă cu șase ani și lucrează mult. Pentru el, care studiază prin intermediul scenei natura umană, regizorul este înainte de toate un povestaș. Până acum, povestașul Vlad Cristache a montat și clasici, și contemporani. În ultima jumătate de an au avut premiera patru spectacole care-i poartă semnătura: „Demonstrația” de David Auburn și „Oleana” de David Mamet la Tulcea, „Suflete moarte” de N. Gogol la Teatrul de Comedie din București și „Cum vă place” de William Shakespeare la Teatrul Tineretului din Piatra-Neamț. Acum urmează „Deșteptarea primăverii” de F. Wedekind la Teatrul Mic. Dialogul nostru a avut loc într-o perioadă efervescentă, așadar, și a intrat în universul unui tânăr artist, care practică diversitatea și privește lucid, întrebător, dar și cu candoare propria profesie, lumea și oamenii din jur.

În ultimele luni au avut premiera patru spectacole regizate de Vlad Cristache. Îți place să lucrezi în ritmul ăsta?

Încerc să fac lucruri diverse. Nu cred în regizorul cu un stil și o amprentă particulară pe toate spectacolele, care la un moment dat ajunge în situația jenantă de a face, practic, același spectacol pe un alt text. Cred în diversitatea genurilor și a stilurilor pe care ți-o dau textele.

Nu cumva pluralitatea stilurilor la același autor poate fi interpretată drept lipsă de stil?

Nu. În cazul meu, e vorba despre spectacole cu tematici și stilistici diferite, dar sunt convins că ceva din mine există ca amprentă personală în toate. Ceva comun ar fi un anume fel de a trata relațiile umane: cu candoare și cu naivitate, cu o apetență pentru ludic. Chiar în situații scenice dureroase, cum ar fi un viol, mă străduiesc să găsesc tandrețea din scena respectivă, ca să nu fie pleonastic, și ceea ce e cald, uman, chiar și în ce e groaznic. Asta îi dă o aură de umanitate evenimentului. Despre Alexandru Dabija, pe care îl apreciez foarte tare și care e unul dintre cei mai importanți regizori pe care îi avem, se spunea că e ultimul regizor umanist. Ei bine, aș zice că e penultimul și că eu sunt ultimul! Teatrul nu trebuie să-și propună să rezolve probleme sociale și politice, e despre ceva mult mai complex: natura umană și cum e construit omul, cu fricile, aspirațiile, visele lui, cu sufletul lui. La un prim nivel, pentru mine, dacă nu are autenticitatea vieții și nu spune ceva care comunică instinctiv cu spectatorul despre om, un spectacol nu există. Dar există niveluri diferite de înțelegere și bineînțeles că intelectul e stimulat prin toate spectacolele. Ceea ce nu are nevoie de manual de utilizare, de traducere, e emoția, iar ea te lovește instinctiv în plex. Cumva, asta caut eu. Pentru mine, în esență, teatrul este o modalitate de a spune povești despre alți oameni, povestindu-mă pe mine prin ele.

Ceea ce nu are nevoie de manual de utilizare, de traducere, e emoția, iar ea te lovește instinctiv în plex. Cumva, asta caut eu. Pentru mine, în esență, teatrul este o modalitate de a spune povești despre alți oameni, povestindu-mă pe mine prin ele.

Nu e ceva narcisism aici?

Ba da, pentru că ai senzația că ceea ce ai tu de spus este foarte important! Dacă noi doi am povesti „Capra cu trei iezi” unei a treia persoane, am stârni în ea senzații diferite. Pentru mine, poate fi un film horror, iar pentru tine, o comedie jucăușă. Câți oameni, atâtea feluri de a povesti. Ca regizor, făcând ceva ce-ți place, poți fi un om foarte bine conectat la realitatea în care trăiești, la societatea, la zeitgest, încât talentul devine acel ceva care face ca această conexiune pe placul tău să fie și pe placul multora.

Cum îl cunoști tu pe spectatorul din sală al anului 2016?

Aici e aici! Sunt un om activ, viu, curios în viața de zi cu zi. Nu fac studii asupra oamenilor. Ceea ce văd în jur lasă anumite urme în mine, mă atinge, mă emoționează ce li se întâmplă celor din jur.

Și cum sunt cei din jur?

Sunt foarte apropiat de o categorie de oameni cu care rezonez. În film s-ar traduce: băiatul care pierde fata, omul obișnuit care nu știe că folosească un smartphone… Sunt oameni cu bun-simț, căldură și incapacitatea de a se acomoda la lumea în care trăim. N-are cum să-ți placă lumea în care trăiești, deși te poți bucura de toate lucrurile care vin odată cu viața: dragostea, aventura… Dar e o societate dominată de performanță, care e noua religie. Dacă nu faci ceva care să intereseze, nu exiști. Dacă nu produci bani, ești un ratat. Dacă nu vehiculezi ideile vehiculate de trendsetteri, ești un ratat. Spectacolele mele se adresează rataților acestei lumi, care speră că lumea poate fi altfel și că nu e totul despre succes. Există o tandrețe a insuccesului, care, când pare să nu mai intereseze pe nimeni, pe mine mă interesează foarte tare. În multe din spectacolele mele spun povestea unor inadaptați.

E o societate dominată de performanță, care e noua religie. Dacă nu faci ceva care să intereseze, nu exiști. Dacă nu produci bani, ești un ratat. Dacă nu vehiculezi ideile vehiculate de trendsetteri, ești un ratat. Spectacolele mele se adresează rataților acestei lumi, care speră că lumea poate fi altfel și că nu e totul despre succes. Există o tandrețe a insuccesului, care, când pare să nu mai intereseze pe nimeni, pe mine mă interesează foarte tare.

Ai montat recent o dramatizare după Gogol și o comedie de Shakespeare, iar acum urmează Wedekind. Care e firul roșu?

Poate că dorința mea de a arăta ce nu funcționează vine tot din iubirea pentru ratați! În „Suflete moarte”, vedem un om fără nicio trăsătură de caracter definitorie, cu un plan de a parveni tranzacționând sufletele moarte neșterse din recensământ, să facă un credit și să se îmbogățească. În toată aventura lui, ca în aventurile multor parveniți de azi, când cunoști societatea la putere în Rusia, îți dai seama pe parcursul spectacolului că el, Cicikov, e cel mai mic rău din această societate, că dă cu nasul de alți monștri, că odiseea lui e o odisee în cele mai întunecate locuri imaginabile, putrede până în măduva oaselor. El este inofensiv, societatea care i-a permis existența e de condamnat. Nu se tranzacționează orice, ci sufletele unor oameni care nu mai sunt – iată ce face din „Suflete moarte” un roman extraordinar și asta am vrut să arăt în spectacol. Macabrul tranzacției îl contaminează, iar în spatele umorului și al cinismului se ascunde un fel de întreprindere diavolească. Scenograful Andu Dumitrescu a dezvoltat în spațiul scenic o morgă care-și schimbă chipul. Senzația e că oameni vii coexistă cu cadavre în această poveste care ne arată că noi, oamenii, nu mai avem nicio trăsătură de caracter care să ne definească ca oameni. Societatea e, deci, alcătuită din indivizi fără suflet: fără empatie, fără dragoste, fără lucrul făcut dezinteresat. De fapt, spectacolul vorbește despre oameni aflați în diferite stadii de putrefacție.

La Wedekind cum sunt oamenii?

„Deșteptarea primăverii” va fi un mare eveniment, la care trupa FiRMA, una dintre favoritele mele, va interpreta live muzica originală, compusă special pentru spectacol de către vocalul și compozitorul trupei, Daniel Rocca. Angst-ul și rebeliunea față de establishment, din perspectiva omului neînțeles, sunt prezente din plin la ei. Doisprezece actori tineri ai Teatrului Mic vor fi implicați și aș vrea ca acolo să nu se sesizeze granița dintre un spectacol de teatru și un concert rock, care povestește revoluția sexuală a unor adolescenți care nu înțeleg ce se întâmplă cu corpul lor, care nu se mai recunosc în oglindă, dar n-au cu cine să vorbească despre asta, nu primesc căldură și înțelegere de acasă și de la școală, iar lucrurile iau o turnură tragică. Este tragedia unor copii care n-au nicio vină, într-un spectacol despre curățenie și puritate, care creează deviații.

Ceea ce se poate spune și despre „Cum vă place”?

Acolo e o poveste despre dragoste à la légère. Într-o lume în care un frate îl trădează pe celălalt, în care oamenii uzurpă alți oameni ca să aibă succes, niște tineri evadează în pădure în semn de refuz. Acolo e o mică oază, idilică, în care am instaurat turta dulce. Acolo poți descoperi dragostea, prietenia, libertatea. Spectacolul îți dă speranța că undeva, într-o „pădure”, totul se întâmplă ca în basme: s-au văzut, s-au plăcut, se iubesc.

Iar la Tulcea ai lucrat pentru prima dată?

Da. Și am descoperit o echipă senzațională într-un teatru înființat în urmă cu câțiva ani. Trupa se coagulează și am simțit că se poate face teatru adevărat mai mult decât în multe alte locuri, având senzația de pionierat, căci toți vor să facă un lucru important. Sunt mândru de cele două spectacole, „Demonstrația” de David Auburn și „Oleana” de David Mamet, după două texte total diferite. Poveste despre o posibilă hărțuire sexuală între un profesor și o studentă, „Oleana” încearcă să atace mentalitatea politically correct care domină societatea, astfel încât aproape nu mai poți să spui nimic… Și vezi cum viața ta poate fi distrusă de political correctness dusă la extrem. „Demonstrația” e un spectacol despre oameni deștepți, care pot descoperi teorii revoluționare, dar nu-și pot gestiona propria viață.

E mult mai greu să faci ceva cu oameni, despre oameni, pentru oameni și să lucrezi pe verticală, nu pe orizontală. E mult mai simplu să găsești o instalație și textul să meargă pur și simplu, cu proiecții video și hich tech, în care să spui o poveste hich tech, ceea ce e „noul trend”. Or, după umila mea părere, ceea ce face ca teatrul să nu dispară niciodată, este faptul că-ți pune în fața ochilor un om în carne și oase, care trece prin tot felul de stări, care face lucruri concrete, trimițând la lucruri misterioase dinăuntru. Teatrul trăiește pentru că este despre oameni și cu oameni.

Contemporani și clasici. Cum te apropii de clasicii „sacrosancți” fără să pici în facil și fără să fii vetust? Care e calea?

Calea e relația dintre tema piesei și ziua de azi. Dacă tema e modernă, poți să-i îmbraci oricum, că tot modern e. Totul e să privești dintr-un unghi care aruncă o lumină nouă și trimite la o temă modernă, care interesează acum. Dacă există acolo un fundament uman autentic despre astăzi, decizia de a păstra sau nu epoca în spectacol ține de alte criterii deja. „Mizantropul”, de exemplu, este o mină de aur pentru mine, care citesc acolo povestea unui om dintr-o lume ipocrită, pe care o atacă în fiecare clipă a vieții, dar care e îndrăgostit de senzualitatea ipocriziei întruchipată într-o femeie. Însă e mult mai greu să faci ceva cu oameni, despre oameni, pentru oameni și să lucrezi pe verticală, nu pe orizontală. E mult mai simplu să găsești o instalație și textul să meargă pur și simplu, cu proiecții video și hich tech, în care să spui o poveste hich tech, ceea ce e „noul trend”. Or, după umila mea părere, ceea ce face ca teatrul să nu dispară niciodată, este faptul că-ți pune în fața ochilor un om în carne și oase, care trece prin tot felul de stări, care face lucruri concrete, trimițând la lucruri misterioase dinăuntru. Teatrul trăiește pentru că este despre oameni și cu oameni.

Cum l-a schimbat teatrul pe omul care ești tu?

Am debutat acum șase ani și am făcut șaptesprezece spectacole. Am înțeles că, deși se face în comunitate, cu multă lume, munca în teatru te însingurează.  Profesia de regizor e de așa natură, că-ți pui sufletul pe tavă în fața unor oameni pe care-i dibuiești încet-încet, după care pleci și nu-i mai vezi ani. Ți se plimbă pe la nas un zăhărel, o potențială relație profundă cu un artist pe care-l admiri, dar, de fapt, ea nu se prea adâncește și rămâne la nivel superficial, iar noi ne bucurăm acolo, pe loc, de jobul nostru. Pe scurt, am înțeles că Truffaut a făcut un foarte mare film cu „Noaptea americană”, unde se naște și se destramă o familie. Ca regizor de teatru, tot naști și destrami familii și la un moment dat îți dai seama că e foarte evident că ești singur.

Merită acest preț?

Absolut. În teatru, poți intra în relație cu mari autori, cu oameni care au esențializat omul, poți intra în acest dialog în care înveți lucruri despre tine. Să vorbești despre oamenii din jurul tău stimulează creativitatea. Oamenii vin să-ți vadă poveștile pe care le-ai făcut inițial pentru tine, poate reacționează la fel ca tine și ai un sentiment foarte plăcut.

Nu ai făcut ceea ce se cheamă teatru independent. De ce?

A fi artist nu este un hobby. Eu cred în spectacole cu buget.

Depinde calitatea produsului artistic de buget?

Nu și da. În 2011 am făcut la teatrul din Brăila spectacolul „Povești de familie” cu un buget minuscul și a ieșit foarte bine. Însă fără buget nu poți face anumite lucruri. „Deșteptarea primăverii”, în care cântă o trupă rock, n-aș putea-o face fără buget. Iar a fi un bun manager de teatru înseamnă a identifica proiectele în care merită să investești.

Nu există un conflict între generații în teatru și nici o criză a generației care nu are unde să se afirme, de exemplu. Arta nu ține de vârstă – există oameni plafonați la 24 de ani și artiști efervescenți și tineri la 75 de ani. Dacă ești bun, joci. Asta e varianta reală. În România eu nu cunosc actor talentat, cu adevărat bun, care să nu joace, chiar roluri importante, dacă în el există artă. Nu există regizor cu toate datele meseriei care să nu lucreze.

Care sunt crizele teatrului nostru?

Nu există un conflict între generații în teatru și nici o criză a generației care nu are unde să se afirme, de exemplu. Arta nu ține de vârstă – există oameni plafonați la 24 de ani și artiști efervescenți și tineri la 75 de ani. Dacă ești bun, joci. Asta e varianta reală. În România eu nu cunosc actor talentat, cu adevărat bun, care să nu joace, chiar roluri importante, dacă în el există artă. Nu există regizor cu toate datele meseriei care să nu lucreze. Contrar opiniei generale, regizorul este un artist care-și imaginează lucruri și apoi le implementează, fapt pentru care e nevoie de o anume personalitate, de un anume spirit de lider, de o anume capacitate de a gestiona oameni, bugete, personalități, orgolii… Or fi oameni creativi, care au absolvit Regia de Teatru, dar nu montează, dar nu cred că există oameni făcuți pentru a fi regizori, dar care să nu lucreze. Nu am absolut nimic cu nimeni, e important să existe cât mai multe forme artistice. Dacă ceva e autentic, e viu, nu e făcut doar de dragul de a părea ceva ce nu e, e foarte bine. Pe mine mă deranjează impostura. În teatru, există și o mare doză de impostură.

E reală lipsa de solidaritate din breaslă?

Total reală. Nu cred în grupuri de creație și colective și regie prin colocviu. Suntem individualități, suntem și individualiști. Capacitatea noastră de a oferi se rezumă la a oferi sinceritate publicului și colaborări celor cu care lucrăm. E atât de mică lumea asta, nu există niciun mare trofeu al teatrului românesc, dar noi suntem măcinați de orgolii meschine. E păcat, dar cumva e și normal. Ar fi dubios să vezi cinci regizori la o masă, înțelegându-se realmente bine, nu prefăcându-se că se înțeleg bine!

Te întâlnești mâine cu peștișorul de aur, care vrea să-ți îndeplinească trei dorințe. Ce-i ceri?

Să nu mă epuizez sufletește în niciun spectacol și să fiu sincer, chiar dacă nu e vreo revelație despre lume și viață. Nu vreau să fac capodopere, ci spectacole sincere și cinstite. Să am liniștea financiară necesară pentru a putea lucra numai când am ceva de spus, când mă arde să fac, și să am puterea de a lua o pauză când o să simt că nu mai e bine în repetiții, că e cazul să mă opresc o vreme, că trebuie să mă reconectez, după ce fac o sesiune de lecturi, de filme, de vizitat țări necunoscute. Să fiu relevant întotdeauna. Peste optzeci de ani, să spun lucruri despre anul 2096 care să-i atingă pe oamenii din 2096, fie că au 14 sau 80 de ani, adică să nu rămân blocat în descoperirile tinereții.