Lavinia Şerban, Teatrologie, Anul I
Vlad Logigan a terminat UNATC, secţia Actorie. În prezent, este profesor asociat la aceeaşi universitate. Am stat de vorbă despre Uşi deschise şi nu numai. Am stat de vorbă despre teatru…
Fiecare are o poveste UNATC a lui. Care este povestea ta? Ce te-a determinat să dai la această universitate?
Păi nu ştiam să fac altceva. Aşa am dat la UNATC. Şi pentru că s-a întâmplat să fac la un cerc de amatori dintr-a 5-a până într-a 9-a, şi apoi, abia se înfiinţase prima clasă de actorie la liceu la Iaşi. Am făcut o listă cu lucrurile pe care vreau să le fac şi să nu mă urăsc după zece ani, şi ăsta era singurul atunci. Aşa am ales să fac asta.
Ce aşteptări aveai de la UNATC? Cum arată acum din interior?
Aşteptări mari pentru că UNATC-ul e, până la urmă, cea mai mare universitate de profil din ţară, şi atunci normal că am venit cu cele mai mari aşteptări. Am dat şi la Cluj, şi la Iaşi pentru că îmi era teamă că nu o să intru aici şi aveam plasa asta de siguranţă: hai că dau la Cluj şi dacă nu intru aici, merg un an la Cluj şi mai încerc la anul o dată. Apoi, mi s-a făcut frică în ultimul moment, dacă nu intru la Cluj, ce fac? Şi am dat şi la Iaşi tot aşa, ca să nu rămân pe afară. Am avut noroc că am intrat primul la toate trei. Am venit cu aşteptări mari care mi s-au confirmat. Mie mi-a plăcut foarte mult şcoala. Chiar a fost o perioadă foarte simpatică, cu căminul, cu nopţi de repetat în şcoală, fără profesori, doar noi – hai să facem asta, hai să facem şi pe asta să fie bine; hai încă o dată şi încă o dată şi mai vine unu cu o idee, merge sau nu merge. Mai vine altul cu o idee, şi tot aşa.
Eşti de aproape 10 ani în UNATC. Cum erau studenţii atunci, cum sunt acum?
Eram puţin mai dedicaţi. Acum sunt profesor la Master anul I, îmi termin doctoratul. Mi se pare că sunt mai împrăştiaţi puţin. Când eram eu student, parcă exista o anumită nebunie, să faci teatru, oriunde, oricând, la orice oră. Ei nu mai sunt aşa, ei abia aşteaptă să se termine cursul să plece acasă. Noi nu eram fericiţi că plecăm, noi voiam să ţină mai mult. Există această diferenţă; ţin să plece foarte mult după şuşe, să facă o filmare…. Hai să zicem că sunt puţin împrăştiaţi. Asta e termenul. Şi e greu să le explici la vârsta asta că da, lipseşte de la o filmare şi poate pierde nişte bănuţi, dar când termină şcoala, va şti să facă mai multe lucruri decât un coleg care n-a prea fost la şcoală, şi care da, are cu o mie de euro mai mult în buzunar. Ce înseamnă un leu?
N-am ce să le reproşez lor, şi actorii fac chestia asta acum. E o alegere personală, la urma urmei.
Cum este relaţia profesor-student?
Ca prof, sunt cum au nevoie studenţii să fiu. Trebuie să fii atent la fiecare student în parte, pentru că ai de a face cu personalităţi diferite, cu oameni care vin din culturi diferite, din medii diferite şi cu un bagaj de cunoştinţe diferit. În aceeaşi grupă, am o fată care a făcut Litere înainte şi a citit nu ştiu câte romane, ştie deja curentele, şi am şi un băieţel, care a crescut în cartier, şi e semirapperaş. El are anumite date umane pentru actorie, dar bagajul lui cultural e ăsta. Eu trebuie să vorbesc astfel încât să mă înţeleagă şi ea, şi el, să-i câştig pe amândoi, să le placă amândurora. Altfel, risc să se plictiseacă sau să nu înţeleagă nimic. Sau să nu le folosească, sau, sau, sau… Sunt obligat să merg cu fiecare, să vorbesc pe limba lui. Unul e mai timorat, şi are nevoie de încurajare, altul e prea pe afară, şi are nevoie să-l temperez, să-l aduc cu picioarele pe pământ…
Ce oportunităţi profesionale consideri că oferă UNATC după trei ani de studiu?
Oportunităţi – ce semeni, aia culegi. Ce ai semănat în anii cât ai fost în facultate, aia culegi la final, când termini. Şi mulţi ani după ce ai terminat, tot de acolo culegi. Aşa că, dacă te-ai împărţit în 7 chestii ca să creşti… Actorul e ca un sportiv, dacă vrei. Un sportiv care nu se duce la antrenament, nu face alergările, sau ce trebuie să facă el acolo, nu câştigă nici o medalie. Exact aşa e şi cu actorul. Cu cât te pregăteşti mai bine şi mai mult, cu atât e mai bine, ai de unde. Asta faci când termini, culegi ce ai semănat 3 ani.
Îmi place că, faţă de alte universităţi de prin Europa, pe unde am fost, la noi le ai pe toate, ai şi Coregrafia, ai şi Scenografia, care sunt chiar lângă. Poate că cei din facultate nu realizează, dar ăsta e un mare beneficiu şi o mare oportunitate, că îi ai lângă tine. Poţi să urci un etaj şi să vorbeşti cu un scenograf. Ştii, alţii trebuie să străbată jumătate de oraş până la facultatea ălora, acolo să bată pe la uşi… Aici, eşti de aici. Sunt şi cei de la film. Iar faptul că suntem împreună este un mare avantaj. O colaborare e la două uşi distanţă. Baţi şi spui: Bună, am şi eu un proiect, uite, am o idee mişto, nu vrei să te bagi şi tu?
Ce s-a schimbat în tine de când eşti student, masterand, doctorand, profesor asociat la UNATC?
Multe. Mi-a pus armele în mână, ca să zic aşa. Sigur că aveam şi eu ceva arme, fiind la amatori, făcând totuşi un liceu 4 ani; pentru admitere, m-a ajutat un actor de la Iaşi – Teo Corban… Adică aveam aşa un A, B, poate n-aveam şi C-ul cu mine. UNATC-ul mi-a dat alfabetul. Datorită lor, pot să merg pe sârmă acum. Sau mă rog, pot încerca. Nu ştiu dacă îmi iese de fiecare dată, dar pot încerca… Multe lucruri am învăţat aici, şi apropo de actorie, dar şi despre oameni, viaţă. M-a dat pe brazdă cu cititul. Mi-a deschis multe porţi, spre film, spre cultură în general, mi-a lărgit orizontul. Asta cred că înseamnă spiritual.
Ai regretat vreodată decizia de a da la această facultate?
În niciun caz. Aş face-o din nou, aş face-o din nou mâine. Puţin mai conştiincios decât prima oară. Pentru că e loc. Nu consider că am pierdut ceva.
Ce îmi poţi spune despre festivalul „Uşi Deschise”?
Prima oară când am auzit de „Uşi Deschise” eram în facultate, anul I şi jucam în ce făceam noi atunci pe la clasă. Cred că pentru cei de afară e interesant să vadă puţin cum lucrăm, ce facem noi, chit că vor sau nu să dea aici. E o curiozitate nu rău de satisfăcut pentru ceilalţi. Şi pentru studenţi cred că este util, pentru că îţi mai dă un mic imbold. Eram în anul I sau II, nu ştiu ce lucram pe la regie, şi hop! „Uşi Deschise”, vine lumea să te vadă! Intră în scenă un alt tip de public, care nu este publicul cunoscător de aici, nu mai sunt colegii tău de la cealaltă grupă care zic: Mişto aia! Dar ştiu cum ai făcut! Vine celălalt public, un public curat, cu care te verifici mai bine. Vine publicul nepătat cu idei, cu preconcepţii. Eu prefer publicul asta. Îl prefer în faţa celui cunoscător. Cred că e interesant pentru ambele părţi, şi pentru cei ce vin, şi pentru cei care prezintă.
Print