„Lut” de la Teatrul Național I.L. Caragiale din București, „Dansând în noapte” de la Teatrul Național Sică Alexandrescu din Brașov și „Steaua fără nume” de la Teatrul de Comedie sunt printre cele mai recente spectacole regizate de Vlad Massaci, care face teatru de douăzeci de ani, timp în care a asistat la schimbări majore și și-a pierdut inconștiența, cum mărturisește acum. Iubitor de dramaturgie contemporană, din care a propus multe texte necunoscute la noi, regizorul se declară în continuare dependent de plăcerea pe care i-o provoacă textul, se bucură de victorii, fără a se opri din căutare, e mereu cu ochii pe lumea din jur și simte că trăim un sfârșit. Despre libertăți, frământări, obsesii, bucurii, schimbări, despre teatru și societate, am stat de vorbă cu Vlad Massaci, după un casting pentru un nou spectacol pe care îl va face la Teatrul de Comedie.
Despre ce spectacol e vorba?
Mă pregătesc de un text pe care l-am descoperit și pe care l-am și tradus singur: „Dur” de John F. Walker, un dramaturg canadian destul de în vogă, căruia i s-au mai montat texte în România. E o piesă în care personajele sunt oameni foarte tineri. Pentru că teatrele nu mai fac angajări și nu mai au actori foarte tineri, a trebuit să facem casting, ceea ce e o mare bucurie. S-au înscris 200 de persoane, între 19 și 24 de ani, dar am acceptat și oameni mai în vârstă care se încadrau ca fizionomie în categoria asta. E plăcut să faci casting, parcă te reconectezi cu o generație pe care ai pierdut-o din vedere și dintr-odată vezi actori tineri, care nu mai seamănă cu cei de pe vremea când aveam eu 20 de ani. Cei de acum sunt mai muncitori, mai activi, mai implicați decât atunci. Pe vremea noastră se stătea mult prin cârciumă, acum sunt toți ocupați, nu mai au timp decât de meseria lor, ceea ce e foarte bine. Dar sunt și veșnicele probleme nerezolvate. De exemplu, nu înțeleg de ce nu au un profesor de vorbire care să-i facă pe toți să vorbească de la bine în sus. Vezi 30 de participanți într-o zi, obosești și dintr-odată apare cineva care iese în evidență. Te trezești și te bucuri.
În ultimii ani ai lucrat mult cu tineri, la Râmnicu Vâlcea, la Brașov etc. Ce ai descoperit la ei?
La Râmnicu Vâlcea am găsit realmente o trupă – pentru că de obicei teatrele au angajați, nu trupe… Dar acolo există chiar o trupă, atmosfera e bună între ei, ei se cunosc de mult și au înțeles că nu pot ieși în evidență individual, ci doar ca trupă, ceea ce e aproape neromânesc ca mentalitate, căci la noi fiecare are obsesia să iasă la lumină, să fie mai vizibil. Foarte puțini se gândesc că totuși, dacă își fac treaba cât pot de bine, pot ieși în evidență chiar și într-o lume dezorganizată și mitocanizată ca a noastră, în care omul preocupat de treaba lui, dedicat, imediat sare în ochi.
Sunt mulți actori, dar dintre ei nu sunt mulți talentați, iar mulți n-ar trebui să fie actori, dar nimeni n-a avut duritatea să le spună că nu au ce căuta aici. Sunt mulți absolvenți, care sper să-și dea seama că nu au de ce să-și dorească să fie pe o scenă.
Ce soluții de afirmare vezi tu pentru mulții tineri talentați?
Nu sunt mulți talentați, iar cei talentați nu au nicio problemă. Sunt mulți actori, dar dintre ei nu sunt mulți talentați, iar mulți n-ar trebui să fie actori, dar nimeni n-a avut duritatea să le spună că nu au ce căuta aici. Sunt mulți absolvenți, care sper să-și dea seama că nu au de ce să-și dorească să fie pe o scenă. Cei foarte buni sunt prea puțini și nici nu au timp. Destui au apărut în urmă cu 4-5 ani, iar azi îi prinzi deja foarte greu tocmai pentru că sunt buni și colaborează cu teatre de stat și trupe independente fără nicio problemă și le merge bine.
Atunci, de ce se discută insistent despre lipsa de oportunități pentru tinerii artiști?
Eu cred că nu e nicio criză și că ar trebui să primeze în discuție criza personală, nu criza socială a artistului, care nici nu există. Adevărata criză este că nu prea mai știi ce vrei să spui, ce mai ai de comunicat, ca artist, și unde poți să faci asta fără să umbli ca disperatul după angajamente și bani. Până la urmă, fiecare își găsește micul lui univers, își inventează mica lui lume și atunci are o marcă. Ideea e să nu spui același lucru, cu aceleași mijloace, douăzeci de ani, ci să găsești, totuși, ceva nou. Îmi plac mult, de exemplu, artiștii cu implicare socială, care fac teatru documentar, cercetează, scriu texte. Dar eu, personal, ca regizor, mă întreb dacă e bine ca regizorul să-și scrie propriul text sau să monteze o piesă care îi place. Nu cred că e treaba regizorului să eludeze dramaturgul, adevăratul autor al spectacolului. Dramaturgul e un fel de observator care scrie despre niște mentalități și prin el te conectezi la societatea din care faci parte. Regizorul trebuie să găsească mijloace din ce în ce mai atrăgătoare. Noi toți facem niște prăjituri și ele trebuie să fie din ce în ce mai atrăgătoare. Sunt multe prăjituri pe lume, coca e tot dulce când încă nu are formă, dar nu atrage. Trebuie să inventăm ursuleți, pisicuțe…
Cumpărătorii sunt diverși, unii cumpără de la supermarket, alții de la magazine eco. Mi-ar plăcea să fac spectacole eco, dar fac și spectacole de public. Dacă aș face numai spectacole pentru un public restrâns, poate că nici n-aș mai fi invitat să montez.
Și să cunoaștem gustul cumpărătorului.
Da, dar și să propunem lucruri noi, căci cumpărătorii sunt diverși, unii cumpără de la supermarket, alții de la magazine eco. Mi-ar plăcea să fac spectacole eco, dar fac și spectacole de public. Dacă aș face numai spectacole pentru un public restrâns, poate că nici n-aș mai fi invitat să montez.
Când simți că ai făcut un spectacol împlinit, dincolo de aplauze, să spunem?
Depinde de cât de aspru sunt cu mine. De exemplu, un spectacol cum e „Dansând în noapte” de la Brașov mă satisface pe deplin. Dar am văzut recent o reprezentație și pur și simplu pentru că actorii erau un pic sub energia pe care o știam eu mi s-a părut dintr-odată că nu e bine, că e oribil. Același spectacol îți place la o reprezentație, iar la alta te jenezi cu el și invers. Ar fi și anormal să fie mereu la fel.
Ce s-a schimbat în cei douăzeci de ani de când faci tu „prăjituri”, în teatru și în tine?
Acum douăzeci de ani exista o reticență enormă față de textele autorilor necunoscuți la noi și se monta veșnic, ca autor nou, Matei Vișniec, ceea ce mă mira. Între timp, lucrurile s-au schimbat radical. Există regizori care aduc nume de autori de care n-am auzit. Sunt regizori care fac dramatizări sau vin cu texte de autori de 20-30 de ani, uneori ei înșiși actori, mai ales în zona independentă. Tinerii oameni de teatru de azi nu mai sunt dependenți de nimic. Mi-ar fi plăcut ca în zona independentă să se desfășoare lucrurile cum am văzut eu la Leipzig. Acolo Primăria plătea un spațiu ultramodern pentru cele 5-6 trupe independente din oraș. Statul nu le plătea producția, dar nu le cerea chirie și nici plată pentru utilități, iar ei puteau lucra.
Tu, ca artist, cum te-ai schimbat lucrând în toți anii ăștia?
Din păcate, am început să-mi pierd inconștiența. Înainte apelam la niște soluții care mi se păreau firești, iar acum mi se par nebunii. Mă sprijineam mult pe intuiție, iar acum devin mai precaut, mai rațional, mai organizat. Sper că e doar o fază, căci întotdeauna intuițiile mele au fost mai bune decât rațiunea. Simțeam la început să spectacolul trebuie să fie într-un anumit fel, după aceea o luam pe altă cale, încercam altceva, și mai mereu ajungeam de unde am plecat, dar după ocolișuri și chinuri. Regizorii care se dau atotștiutori și foarte puternici lăuntric sunt, în realitate, niște ființe extrem de sensibile și de nesigure. Probabil că actorii știu asta. Am câștigat, în schimb, la capitolul meșteșug. Dar rămân dependent de un text care să-mi placă. Și încă ceva: am învățat să spun „nu”, ceea ce înainte nu știam. E o foarte bună definiție a libertății artistului. Artistul care are puterea să spună „nu” e un om liber. Iar limita regizorului e dată de limita actorilor cu care lucrează. Dar nu se poate plânge mereu că actorul e de vină. Eu îmi asum realmente eșecul spectacolului, când e cazul, și niciodată nu dau vina pe un actor. Și mai am o calitate: întotdeauna merg până la capăt cu actorul, „mor cu el de gât”, nu renunț, pe ideea că nu e bine. Dar talentul e cât e, cum bine ziceau profesorii la școală, și uneori nu poți scoate mai mult, orice ai face. Eu am clar în minte felul cum ar trebui să sune replicile pe scenă, de exemplu, dar n-am avut curaj să intru într-un spectacol de-al meu și să zic o replică! Mi-ar plăcea, dar când mă gândesc mai serios, mă apucă niște emoții… Nu poți ieși pe scenă fără să ai școală de actorie.
Nu e treaba artistului să-i dea ce vrea el plătitorului de bilet sau să-l educe, ci să fie cinstit cu el însuși. Dacă spectatorul vrea să facă efortul să urmărească, să-și pună întrebări, asta e altă treabă. Noi am face teatru și pentru grupuri mici. Dacă s-ar aduna în Piața Revoluției degustătorii de teatru într-o parte și iubitorii de manele în cealaltă parte, am putea face teatru pentru cei 100 de oameni.
Nu am amintit deloc de public. El cum e și ce așteaptă?
Citesc uneori pe Internet și văd comentariile de sub articole scrise de oameni competenți, cu har. Unele comentarii sunt de o prostie agresivă fără margini. Inevitabil, mă gândesc și că unii dintre ei sunt și spectatori. Parcă se termină o idilă cu publicul, căci tu, artistul, știi că el nu e format din oameni care devorează biblioteci. Majoritatea publicului e la nivelul comentariilor de care am amintit și al celor de pe Facebook și cred că întotdeauna a fost așa. Descoperim acum, cu ajutorul Internetului, că suntem înconjurați de foarte mulți proști. Nu văd de ce publicul de teatru ar face excepție. Există și spectatori competenți, dar restul… Dacă e să facem spectacole pe gustul lor exclusiv, mai bine renunțăm. Spectacolele mizerabile care iau amploare cresc tocmai pentru că acest public mare cere așa ceva. Pe de altă parte, să nu uităm că vorbim despre plătitori de bilet. Dar nu e treaba artistului să-i dea ce vrea el plătitorului de bilet sau să-l educe, ci să fie cinstit cu el însuși. Dacă spectatorul vrea să facă efortul să urmărească, să-și pună întrebări, asta e altă treabă. Noi am face teatru și pentru grupuri mici. Dacă s-ar aduna în Piața Revoluției degustătorii de teatru într-o parte și iubitorii de manele în cealaltă parte, am putea face teatru pentru cei 100 de oameni.
Ar putea teatrul să-i atragă pe câțiva din tabăra maneliștilor?
Teatrul nu are putere socială, nu poate să schimbe societatea, dar poate schimba câțiva oameni, îi poate face să plece din sală cu niște întrebări. Știu oameni care simt că un spectacol le-a schimbat viața într-un fel oarecare, că i-a făcut să se gândească, mai mult, la cum ar fi să fie ei înșiși artiști. De fapt, eu însumi sunt un astfel de caz. Prin 1980-1982, când am văzut la Teatrul Bulandra „Menajeria de sticlă”, când l-am văzut pe Marcel Iureș spunând un monolog în deschidere, într-un timp în care mergeam destul de des la teatru, așa de tare m-a răscolit și m-a fascinat că m-am dus acasă și am constatat cu plăcere că am piesa în bibliotecă, într-un volum de teatru american contemporan, am citit-o, am revăzut spectacolul, am încercat să zic în baie monologul ca el. I-am povestit asta lui Marcel Iureș! Și un film mi-a schimbat viața: „E pericoloso sporgersi” de Nae Caranfil. În 1993, era vară, mă pregăteam să dau examen de admitere la ATF, la Regie, aveam niște emoții groaznice și nu puteam dormi. Toată noaptea dinainte de examen am stat treaz și pe la patru dimineața am luat caseta video și m-am uitat la film. Apoi am avut o zi excepțională și am intrat primul la facultate și la distanță mare de următorul! Cumva, cred că îi datorez starea mea de bine, de inspirație, de libertate lăuntrică acelui film.
Teatrul nu are putere socială, nu poate să schimbe societatea, dar poate schimba câțiva oameni, îi poate face să plece din sală cu niște întrebări. Știu oameni care simt că un spectacol le-a schimbat viața într-un fel oarecare, că i-a făcut să se gândească, mai mult, la cum ar fi să fie ei înșiși artiști. De fapt, eu însumi sunt un astfel de caz.
Acum cât de des ai starea asta de bine? Ești unde vrei să fii?
Meseria îmi aduce multe bucurii, dar nu sunt unde aș vrea să fiu, căci aș vrea să fiu mai bine. Dar mai am timp! (Râde). Aș vrea să reușesc să fac spectacole în care să nu mai am epidermă, să am nervii mai la vedere, să nu mai există îmbuibarea. Mă simt oarecum îmbuibat și legănat și aș vrea să simt că mă costă mai mult, ca artist, decât mă costă în momentul de față. Aș vrea să mă coste mai mult sufletește. Nu simt că mi-am găsit vocea, altfel spus. Pe vremuri simțeam că am găsit-o. Când am făcut „Bash. O trilogie contemporană” sau „Shape of Things” am crezut că aia e vocea mea. Apoi am abandonat-o și am încercat să caut alta. Acum nu sunt sigur că am găsit alta și că o mai am pe cea veche. Sunt într-o nesiguranță interioară, de aici căutarea continuă.
Mă sperie, dar mă și incită sentimentul că trăim sfârșitul unei lumi. Mă simt cum trebuie să se fi simțit locuitorii Romei în secolul al V-lea, de exemplu. Mi se pare că suntem asediați de barbarie și mulți dintre noi nu-și dau seama. Urlă gâștele pe Capitoliu, și foarte mulți nu le aud. O să trăim probabil un sfârșit, dar e interesant și ce o să urmeze, nu?
Te simți bine în lumea în care trăiești?
Îmi place foarte mult țara asta în care trăiesc, dincolo de mitocănia ei. O detest, dar lumea asta e ca un pământ de flori, plin de baligă, din care ar trebui să iasă niște plante sănătoase și bune. Detest în același timp orice formă afișată de patriotism sau naționalism. Să nu uităm însă că fiecare încearcă să trăiască într-un turn de fildeș. Nimeni nu are realmente curajul să dea piept cu lumea pe care nu o cunoaște, ci doar o bănuiește. Poate că e un alt motiv pentru care sunt nemulțumit de mine, ca artist. În schimb, sunt un spectator pasionat de politică și informat. Interesul meu major e ce se întâmplă în țara asta și în lume. Mă sperie, dar mă și incită sentimentul că trăim sfârșitul unei lumi. Mă simt cum trebuie să se fi simțit locuitorii Romei în secolul al V-lea, de exemplu. Mi se pare că suntem asediați de barbarie și mulți dintre noi nu-și dau seama. Urlă gâștele pe Capitoliu, și foarte mulți nu le aud. O să trăim probabil un sfârșit, dar e interesant și ce o să urmeze, nu?
Print