Vlad Massaci: Societatea noastră e divizată cum n-a mai fost vreodată

Regizorul Vlad Massaci reușește să ne surprindă, de fiecare dată, cu spectacole care vorbesc despre umanitate, despre sensibilitățile noastre și relațiile cu ceilalți. De Teatrul Nottara îl leagă o colaborare fructuoasă, montând aici de-a lungul timpului nenumărate producții. În cadrul celei de-a VI-a ediții a „FESTin pe Bulevard”, pe 14 octombrie, de la ora 18:15, suntem invitați să fim martorii unui spectacol-laborator: „Disputa” de Marivaux. Elementul inedit al acestei premiere îl constituie realizarea acesteia în co-producție Teatrul Nottara – Teatrul Clasic „Ioan Slavici” Arad. Jucat în cele două orașe, spectacolul are aceeași distribuție, schimbându-se doar decorul semnat de Iuliana Vîlsan. Pornind de la tot felul de dispute – narative și reale -, am stat de vorbă cu regizorul Vlad Massaci, la CafeNott, despre un proiect menit să îi aducă pe actori împreună. Dar am discutat și despre nevoia artiștilor de apreciere, despre noua generație de creatori și despre teatrul care ne ajută să mai visăm din când în când.

Într-o lume plină de tot felul de „crize”, Teatrul Nottara și-a propus să le exploreze, pe rând, prin tematica anuală a Festivalului „FESTin pe Bulevard”. Anul acesta vorbim despre criza comunicării. Apropo de asta, la ce anume face referire „Disputa” lui Marivaux?

Spectacolul are legătură cu o criză – cu felul în care ne privim ca specie, cu felul în care ne socotim rezultatele unei minuni dumnezeiești sau ale unei evoluții biologice. Există în piesă și o problemă morală – dacă noi, oamenii, ne putem juca de-a Dumnezeu. Și, mai ales, dacă ne putem juca pe spezele altor oameni. E, de fapt, un experiment. Niște copii sunt sechestrați de mici și crescuți cu conștiința că sunt unici, iar lumea e atât cât văd ei cu ochii. Nu mai există alți oameni de vârsta lor, ci doar câțiva îngrijitori. Acest experiment se face în numele iubirii, ca să vedem cum s-a născut ea, dar și cum a apărut trădarea din iubire, ca o consecință.

Deci putem să vorbim despre o criză personală sau poate despre una socială?

Nu, e doar o criză filozofică. Ceea ce și trăim noi acum. Nu știm exact ce vrem de la viețile noastre și pe cine să ascultăm. Comunicare există pentru că oamenii asta fac mereu, dau din gură. Iar unii știu cât de valoros și de puternic poate fi cuvântul – e, totuși, mai puternic decât orice armă s-a inventat vreodată, pentru că el poate să pună în mișcare arma respectivă. Fiecare ia cuvântul așa cum consideră, absolut laic sau absolut biblic.

Se întâmplă un lucru foarte interesant în legătură cu „Disputa”. Ea cade mănușă pe disputa din societatea noastră referitoare la referendum. Și mă felicit pentru faptul că în spectacol nu există răspunsuri legate de problemele morale ale piesei, ci există doar întrebări. Cum e și firesc, când mergi la teatru te întâlnești cu niște întrebări, iar răspunsul și-l dă fiecare în forul lui interior.

Ne mai alocăm timp pentru a filosofa în toată vâltoarea evenimentelor cotidiene?

O dimensiune filozofică încercăm să găsim în orice, pentru că altfel ne-am transforma în niște macaci, în niște maimuțele simpatice și destul de agresive.

De ce tocmai acest text al lui Marivaux?

Pentru că pe mine m-a fascinat și mi-a plăcut felul tandru în care ne descrie Marivaux cum arată „prima oară” ceva. Cel mai atrăgător la acest text sunt situațiile de joc extrem de bune. Niște puști se întâlnesc și se îndrăgostesc întâia oară, în condițiile în care ei nici măcar nu știu că există două sexe diferite. Se sărută, se ating pentru prima oară. Toate lucrurile astea au fost frumos explorate împreună cu actorii, iar ele sunt pe de-o parte tandre, iar pe de alta, comice. Combinația asta întotdeauna m-a fascinat.

Credeți că diferă tinerii din ziua de astăzi de personajele lui Marivaux?

În esență, nu. Personajele lui Marivaux sunt esențializarea naturii umane. Dar le-am și actualizat puțin. De exemplu, băieții descoperă sportul. Marivaux spune că ei „țopăie”. Noi am tradus această țopăială prin faptul că descoperă fotbalul. Încă nu găsiseră un cuvânt pentru asta.

Mai are iubirea despre care vorbește Marivaux în piesele lui aceeași forță în societatea contemporană?

Iubirea tinde să fie rapid înlocuită cu sexul. Am observat faptul că tinerii sar peste etapa „curții”. Se ajunge direct la… esență. Procesul acesta de curtare este extrem de special pentru că stârnește creativitatea; cum să faci să impresionezi o persoană pe care o iubești? Îmi amintesc de minunatele scene descrise de Mark Twain în „Tom Sawyer”. Atunci când apare o nouă fetiță în școală, Becky Thatcher, Tom începe brusc să facă tumbe, să facă orice pentru a-i atrage atenția, totul în câmpul ei vizual. Astea sunt niște minunății care, din păcate, se pierd. Înainte eram mai visători…

Te pune spectacolul un pic pe pauză și te face să te gândești la tine și la legăturile tale cu cei din jur?

Așa am auzit că reacționează spectatorii. Într-un fel, spectacolul îi face să rememoreze diferite momente din viața lor sentimentală.

Există o scenă extratext, un monolog scris de Isabela Neamțu. De ce ați simțit nevoia introducerii unui astfel de moment?

Piesa se termina într-un fel cu totul neconcludent, probabil de aceea a și fost o cădere la premiera lui Marivaux. Am rugat-o pe Isabela Neamțu să scrie ea un monolog pentru personajul său, să colaboreze cu Marivaux. Să-l scrie cum vrea ea și a ieșit foarte interesant. Aduce o fațetă a acestui personaj pe care autorul nu o prevăzuse. E de văzut asta.

L-ați numit un „laborator”. Pentru că este o co-producție Teatrul Nottara – Teatrul Clasic „Ioan Slavici” Arad sau pentru că în text ați găsit motivația unui experiment?

În primul rând, să ținem cont de faptul că avem același spectacol în două decoruri diferite. Un decor, cel de la Nottara sugerează un laborator. Celălalt, de la TCIS, e un fel de Paradis. Laborator pentru că cei patru copii sunt cobai pentru doi adulți care au o sterilă dispută cvasi-filozofică de salon mai degrabă, legată de fidelitate și de natura trădătoare a bărbatului sau a femeii. E o mică prosteală. Iar pentru asta sunt ținuți în captivitate de 18 ani patru copii, care sunt împiedicați să aibă orice interacțiune cu altă ființă umană. Apoi, ne-am gândit că Paradisul a fost și el un laborator al lui Dumnezeu, în care i-a pus pe cei doi și le-a dat voie să se cunoască. E, cumva, același lucru, motiv pentru care nu se schimbă decât vizual spectacolul.

Distribuția fiind aceeași, nu?

Da, cu patru actori de la Nottara și patru de la Arad. Se zboară mult cu avionul.

Care a fost cea mai dificilă experiență în tot procesul de lucru la acest proiect?

Nu există nimic dificil în astfel de proiecte în care toată lumea este bine-dispusă, veselă și dornică de lucru. Poate că putea să iasă mai bine de atât, dar întotdeauna e loc de mai bine și mereu apar îndoieli că ai ales cea mai bună soluție. Dar așa arată cele două spectacole de acum. Ele înmagazinează foarte multe repetiții pline de haz și de iubire pe care ne-am dăruit-o unii altora de pe scenă în sală, și invers. Realmente, încă mai funcționează grupul pe Whatsapp, încă mai comunicăm.

Atunci, care a fost concluzia întâlnirii acestor actori provenind din școli atât de diferite?

Concluzia a fost că atunci când actorul este dedicat unui proiect, nu se mai face simțită niciun fel de diferență, nici de școală, nici de generație. Ei pur și simplu sunt niște profesioniști cu care se poate lucra ușor și plăcut.

Ați lucrat pentru prima dată la o astfel de co-producție?

A fost prima dată și mi se pare foarte, foarte frumos faptul că două teatre atât de îndepărtate geografic s-au pus alături și au făcut un proiect atât de interesant. Mă bucură nespus faptul că varianta Nottara se joacă la „FESTin pe Bulevard”, iar varianta de la Arad se joacă în FNT. Spectatorii care vor dori, vor putea viziona același spectacol, la o distanță mică de timp, jucat în două decoruri complet diferite. Aș fi curios să cunosc un spectator care să le vadă pe amândouă și să îmi zică apoi cum i s-a părut…

Laboratorul le-a fost dedicat, într-o anumită măsură, actorilor?

Nu, pur și simplu a fost o co-producție, iar eu am fost invitat să o regizez. Am propus acest text pentru că mi s-a părut că el se și potrivește foarte bine actorilor ambelor teatre.

Ce înseamnă pentru un actor o astfel de întâlnire de lucru?

Să o luăm concret, vorbim despre niște actori care au șansa să joace în Capitală. Firește, orice actor își dorește să joace în București, nu putem nega. Iar prin asta nu vreau să spun că numai aici sunt actori buni și în țară nu, nici vorbă de așa ceva. Valoarea este împărțită absolut egal peste tot, dar orice om vrea să fie văzut, și nu de același public mereu. Știm cu toții, în orașele mai mici e o mână de spectatori care merge la toate spectacolele; ei sunt mereu aceiași cei care văd toate premierele unui teatru. Și primești mereu aceleași felicitări, de la aceleași persoane. Mai vrei să primești și alte felicitări, de la alții.

Ar sta puterea asta în mâna regizorului, de a coopta actorii în proiecte în alte orașe, pentru că oricum ei lucrează mult mai mult prin țară?

Da, se mai întâmplă să faci chestia asta. E bine întotdeauna să nu stai în supa ta, să mai amesteci lucrurile. Altfel devine o apă stătută. Într-un teatru în care nu se mai fac angajări, atmosfera parcă fierbe sub capac. La un moment dat o să și explodeze.

De-a lungul timpului ați montat în diferite zone din provincie. Se resimte mai acut tensiunea asta în orașele mai mici?

Ca regizor nu prea simt lucrurile astea, pentru că eu reprezint noutatea pentru ei. Nu vor începe să îmi povestească problemele lor de trupă pentru că nu au niciun motiv și pentru că nici nu aș putea să ajut cu nimic. Știu din auzite de problemele existente pe ici, pe colo, dar ele nu se resimt atunci când lucrăm.

Important e că nu se reflectă în ceea ce fac.

Nu, dar toți vor ca la orice spectacol să strălucească pe scenă cu toții. Și dacă le place proiectul, sunt șanse mari să se întâmple. Dacă nu le place și o fac împotriva inimii, sunt șanse mari să nu strălucească. Nici ei ca actori, nici eu ca regizor. De aceea, atunci când propun un proiect, eu îi consult pe actori. Le dau să citească textul înainte și să vină cu inima deschisă. Altfel, chiar dacă mie mi-ar plăcea un anumit actor într-un anumit rol, dacă el nu se vede acolo sau dacă eu nu reușesc să îl entuziasmez pentru acel rol, e de preferat să caut pe altcineva.

Doamna directoare a Teatrului Nottara, Marinela Țepuș, a spus la un moment dat că, în contextul unei globalizări, un astfel de proiect poate topi în primul rând „granițele” la noi în țară. Simțiți că s-a întâmplat lucrul acesta?

Sunt atât de multe „țări” în țara noastră și atât de multe granițe pe care și le ridică oamenii de jur împrejur; e o atomizare. Nu știu ce granițe topim… Dar, sigur, în țara noastră a teatrului oricum nu există granițe. Eu nu le simt. În micuța noastră România teatrală ele nu sunt. Există doar o disponibilitate enormă spre colaborare, ceea ce e o minunăție. Dar, din alte perspective, societatea noastră e divizată cum n-a mai fost vreodată. Sunt nu granițe, ci pur și simplu prăpăstii între straturile sociale, între politicieni și oameni… e aproape insuportabil.

Dar rezistăm prin artă!

Da, am ajuns să ne închidem în turnurile astea de fildeș exact ca pe vremea lui Ceaușescu. Asta e realitatea. Începem să rezistăm prin cultură, am început să o luăm razna. Am ajuns după 30 de ani să am sentimentul că acești ani s-au dus absolut degeaba și că ne-am întors din punctul din care am plecat, de unde am fugit. Și suntem exact acolo și nu îmi vine să cred că 30 de ani parcă nu au adus niciun pic de evoluție în mentalul românului. Deși nu mai sunt aceiași, ci sunt copiii lor.

Poate se perpetuează mentalitatea asta și n-au fost suficienți anii care au trecut până acum.

Eu n-aș fi crezut. Zicea Silviu Brucan la Revoluție că românilor le trebuie cel puțin 20 de ani să își revină din Comunism. Atunci ne-am revoltat cu toții față de ce a spus. Și iată că acum, după 30 de ani, mi se pare că n-a avut dreptate, că, de fapt, nici măcar acești 30 de ani n-au fost de ajuns.

Ați lucrat destul de mult cu tineri. Cum e noua generație de actori?

Mi se pare că este mult mai puțin boemă decât era generația mea. Rar îi mai vezi să stea la o bere, să mai facă niște prostii. Aleargă enorm de la o repetiție la alta, au mult de lucru, efectiv le lipsește timpul pentru așa ceva. Dar și „berea” aia are rolul ei. Dimensiunea asta boemă a vieții de artist nu trebuie ignorată complet, ci trebuie să îți aloci timp să te gândești la ce ți se întâmplă, la ce înseamnă arta pe care o faci, de ce ți-ai ales meseria asta… Să mai stăm de vorbă. Mie îmi lipsește mult. Eu însumi, deși am 50 de ani, mă consider la fel de tânăr ca unul de 20 de ani. Am acumulat o experiență, dar îi înțeleg perfect pentru că și eu am o anumită nesiguranță – cu toții o avem. Oricât de mari și de bătrâni ar fi regizorii, tot au emoții la fiecare spectacol. Pentru că ești un regizor bun ca un antrenor de fotbal. Degeaba ai câștigat Liga Campionilor dacă trei meciuri la rând ai luat bătaie. Așa e și aici. Nu poți să trăiești din ce ai făcut cu 20 de ani în urmă, nu la nesfârșit.

Poate e competiția prea acerbă și asta nu le mai dă timp pentru ei.

Sigur că este. Dar teatrul are o situație cu mult mai bună acum decât în anii `90. Lumea merge mult mai mult la teatru. Și e mai bine și din punct de vedere financiar, deși asta nu garantează calitatea spectacolelor. Deși, am remarcat un lucru: atunci când un actor este bine plătit, sunt șanse mari ca rolul sau produsul artei lui să fie foarte bun. Atunci când nu e bine plătit, șansele sunt mai mici. E o responsabilizare. Când îl plătești bine pe un artist, e ca și când îi sufli vânt în pânze. El deodată se vede altfel, începe să creadă altfel despre sine și să creadă în sine. Sau dacă nu ai banii necesari, o poți face și altfel. Se întâmplă în unele locuri din țară. În astfel de locuri te simți mare regizor. Poate tu nu ești, dar ei așa te tratează. E o mică țesătură de relații în jurul tău, ai un producător care îți stă mereu la dispoziție, îl poți suna să-i zici ce ai nevoie, iar el vine și face ce îl rogi. Nu degeaba sunt scaunele alea cu numele actorilor pe platourile de filmare. Dacă scrie acolo „Humphrey Bogart”, altfel te simți. Acestea sunt niște șmecherii utile, pe care ar trebui să le practicăm. De fapt, arta – și teatrul mai abitir decât celelalte –, lucrează cu orgoliul. Iar orgoliul este ceva negativ când ești civil, dar devine stimulativ când ești artist.

Dacă Marivaux ar fi scris despre și pentru tinerii de astăzi, ce credeți că le-ar fi spus?

Exact același lucru. Faptul că iubirea se face cu mare grijă și cu mare atenție. Nu te poți transforma într-un tanc pentru că asta nu te face să te diferențiezi de orice altă gorilă. Trebuie să fii „civilizat politicos”.