Vlad Zamfirescu: Îmi place teatrul cu oameni vii

Pe actorul Vlad Zamfirescu l-aţi văzut în multe spectacole de la Teatrul Act şi de la Teatrul Bulandra. De exemplu, în „Dumnezeul de a doua zi”, de Mimi Brănescu, producţia recentă de la teatrul de pe Calea Victoriei, în care face un rol impresionant, nuanţat, fără stridenţe. Artistul care a început să facă teatru la 13 ani conduce acum o fundaţie intitulată Catharsis şi susţine că face exact ce-i place şi că nu ar renunţa niciodată la o profesie care îi aduce multe bucurii, prima dintre ele fiind întâlnirea cu oamenii.

Cum comentezi ce se întâmplă cu teatrul acum, când este afectat de ordonanţa care impune concedieri şi de noua taxare a drepturilor de autor?

Nu ştiu foarte mult în acest sens. Nu mă pricep la politică şi la legi. Mi se pare o tâmpenie, pentru că, din câte am înţeles, nu se câştigă nimic. Din calculele făcute chiar de oamenii celor care au luat aceste decizii, noi, artiştii, suntem în jur de 12.000 în total. S-ar câştiga ceva de genul 0,0001%. Ar fi o reducere fără rost. Eu înţeleg că e criză şi, dacă ar fi fost bună, poate că decizia ar fi avut un sens. Dar este total inutilă.

Totuşi, se pare că s-a revenit asupra hotărârii şi nu vor fi disponibilizaţi actori…

Probabil că şi-au dat seama de ce fac. Sper să nu fie demenţi complet. Dar poate că au făcut un pas, apoi au calculat şi au vazut că nu câştigă absolut nimic. Altfel, e grav.

Tu ce faci vara asta?

Sunt pe sfârşite cu filmările pentru un serial HBO. Este un serial preluat la noi, făcut de israelieni, apoi preluat de americani, „In Treatment”. Acum se face şi la noi, sub titlul „În derivă”. În rolul principal, al psihoterapeutului, joacă Marcel Iureş. Eu sunt unul dintre clienţii lui, cel din ziua de marţi. Sunt cinci clienţi cu totul, câte unul pentru fiecare zi lucrătoare din săptămână.

Serialul, cumpărat din străinătate, este foarte bine scris. Merge pe o idee bună. Sper să placă şi să prindă. Nu-mi dau seama cum va fi primit, fiindcă la noi în ţară psihoterapia nu e prea se practică.

În ce fază sunt filmările?

Eu sunt deja la final. Am făcut şapte episoade şi mai am de filmat o secvenţă pentru un episod, care se va face în august.

Tu ce alegi între film şi teatru?

Le aleg pe amândouă, deşi sunt două lucruri diferite cu o bază comună. Dar mie teatrul îmi aduce marea satisfacţie. Îmi place teatrul ca produs finit, dar şi în etapa de repetiţie. Filmarea înseamnă lucru pe bucăţele, care nu îţi da, spre deosebire de teatru, satisfacţia întregului.

Vorbeşte-mi despre satisfacţiile profesionale ale unui tânăr actor de teatru în România.

Faptul că lucrez cu generaţii de actori pe care îi iubesc foarte tare şi îi stimez, în care cred şi cu care mă înţeleg foarte bine. Cred in tânărul val de actori – Gigi Ifrim, Marius Florea Vizante, Alina Berzunţeanu, Şerban Pavlu, Ileana Olteanu, Andrea Bibiri, Maria Buza şi atâţia alţii. Ne face mare plăcere să ne întâlnim şi să lucrăm împreună. Dacă îi place şi publicului, cu atât mai bine.

Dar ţie personal ce fel de teatru îţi place?

Cel cu oameni adevăraţi. Nu-mi place teatrul de imagine, unde actorii sunt folosiţi pe post de marionete, în sprijinul unei idei mari, spectaculoase, dar  puţin importante pentru un individ care nu participă afectiv, pentru care teatrul e un instrument din multe alte instrumente.

Ai jucat în asemenea spectacole?

Poate că da, dar n-aş vrea să dau exemple. Eu vreau teatru cu oameni vii. Îmi zicea cineva o dată „Domnule, nu pot să văd într-un spectacol două personaje care stau de vorbă pe o bancă, pentru că mă plictisesc.” Eu cred că două personaje pot sta pe o bancă unul lângă altul, fără să se mişte, şi să fie un spectacol absolut senzaţional. Într-un fel, frica de aşa ceva dovedeşte si neîncrederea regizorului în actori. Şi probabil că de aceea se întâmplă saă umple cu mişcare, să nu se plictisească oamenii, vezi Doamne. Eu nu sunt adeptul acestei abordări. „Bash”, spectacol de acum câţiva ani, la Teatrul Act, în regia lui Vlad Massaci, avea trei monologuri şi trei scaune. Nu se mişca nimeni. Foarte multă lume a spus că este un spectacol fascinant. Iată dovada. Sunt pentru teatrul care forează în interior, care lucrează cu imaginaţia actorului şi a spectatorului, fără prea multe artificii exterioare, care, din punctul meu de vedere, sunt de multe ori inutile.

„Dumnezeul de a doua zi”, spectacolul de la Teatrul Act, se încadrează în categoria asta?

Da, e un exemplu bun. E un spectacol care se bazează pe lumea interioară pe care noi o putem aduce la suprafaţă, fără artificii.   Bine e să lucrezi cu economie de mijloace, cum ne spunea nouă Ion Cojar, Dumnezeu să-l odihnească. Ea înseamnă să nu exprimi mai mult decât simţi.

E idealul?

Nu stiu, într-un fel, da. E important să nu faci mai mult decât e cazul.

Cum ai lucrat rolul din spectacolul regizat de Claudiu Goga?

Uşor. A fost o muncă foarte frumoasă şi aparent simplă. N-a existat nici o tensiune la repetiţii, totul a decurs firesc, am avut şi timpul necesar, n-am forţat nimic. Am avut şi câteva îndoieli, sigur, ne-am mai sucit, am mai schimbat, dar una peste alta a fost fără opinteli.

Cum ai colaborat cu regizorul?

Foarte bine. Noi ne doream de mult să lucrăm împreună. Ne cunoaştem din facultate. Am tot aşteptam să facem ceva împreună, am tot vorbit, dar nu s-a legat. Şi acum s-a întâmplat pur şi simplu. Am făcut piesa pentru teatrul radiofonic mai întâi, cu Medeea Marinescu, iar apoi a venit proiectul cu integrala Mimi Brănescu, m-a sunat şi aşa am ajuns să lucrăm împreună.

Tu eşti un actor obedient?

N-aş zice. Dar regizorii cu care am colaborat ştiu mai bine.Cred ca mă număr printre actorii care spun ce au de spus. Dar îmi place lucrul împreună, nu postura de simplu executant. Cred că aşa e şi bine. În teatru, aşa s-au născut şi se nasc lucrurile frumoase.

Asta credeai şi la debut, în spectacolele Cătălinei Buzoianu?

Atunci eram mult prea mic, eram la început, neformat, nu cred că avem o părere conturată. Nici acum nu mi-e clar dacă am, dar ştiu încotro îmi place să mă duc. Cu doamna Buzoianu relaţia era alta. Ea era, într-un fel, doamna teatrului românesc, iar eu, un copil care încearcă să satisfacă cerinţele regizorului.

Dar iată că ai rămas la Teatrul Bulandra şi chiar acum faci parte din distribuţia unui spectacol nou?

Da, e vorba despre „Artă”, un spectacol după textul Yasminei Reza. Am avut o singură avanpremieră. Sunt mulţumit în proporţie de 60-70%, cred că mai trebuie rodat, dar una peste alta cred că e un spectacol bun. Prietenii pe care i-am invitat şi care sunt de obicei critici şi oneşti au reacţionat pozitiv, chiar bine. Acum aşteptăm să vedem reacţia publicului la toamnă.

Ce fel de roluri cauţi, în general?

Aleg ce mă atrage. Citesc pur şi simplu un text şi ştiu ce aş vrea să joc. Când îmi permit să aleg, e minunat. De foarte multe ori, mai ales în teatrul privat, am putut să spun ce vreau şi nu neapărat roluri principale. Dar am şi refuzat.

Se joacă la Teatru Bulandra „Triumful dragostei”, un spectacol montat de Alexandru Darie, iniţial făcut de Teodora Câmpineanu. După Teo, trebuia să joc iubitul fetei. Nu m-a atras, în schimb, mi-a plăcut un rol mai mic, grădinarul Dimas. Am simţit că pot face ceva, că rezonez.

Pe de altă parte, să ţii se impună să joci ceva poate fi folositor. S-a întâmplat asta când eram student şi Cojar m-a obligat să-l joc pe Vaska Pepel în „Azilul de noapte”, un spectacol de la Studioul Casandra. M-am tot eschivat pentru că nu-mi plăcea. Dar a insistat, m-a convins, am discutat şi apoi, datorită lui, am descoperit un rol fascinant, deşi nu mă atrăsese iniţial deloc.

Ai renunţa vreodată la ce faci acum?

Nu cred. Îmi place aşa de tare meseria mea, că refuz să mă gândesc la ce altceva aş putea face.

Ce anume ţine flacăra vie?

Repetiţiile, de care sunt îndrăgostit, oricum, de cele mai multe ori mai îndrăgostit decât de produsul finit. Adesea, la repetiţii, când condiţiile de lucru sunt bune, când oamenii se înţeleg, se ivesc momente absolut senzaţionale, pe care nu le uiţi. Se întâmplă multe întâlniri între oameni, care, până la urmă, sunt cele mai importante.

Dar tu când ţi-ai dat seama că ăsta e drumul tău? Ai crescut la umbra tatălui?

Mie îmi place să zic că nu. Dar îmi dau seama că, pe undeva, subliminal, m-a influenţat. Mi-a indus ceva, ştiam că e actor la Bucureşti…  La Târgu-Mureş fiind, m-am apucat de pantomimă în clasa a III-a, au urmat vacanţele petrecute în teatrele din Bucureşti… În liceu, am jucat teatru, eram aici, făceam parte din trupa de teatru studenţesc „Podul”, a lui Cătălin Naum. Eram hotărât.

Acum, în capitală fiind, văd teatru mult. Şi bun, şi rău. Şi spectacole fascinante, şi spectacole mai slabe. Aşa e şi normal. Dar acum am senzaţia că s-a echilibrat cumva situaţia. Trebuie doar să ştii unde să te duci ca să vezi un spectacol bun, care ţine de gust şi de nişte reguli ale meseriei. Fiecare are un sistem de valori, creat în şcoală, în familie etc. şi judecă în funcţie de el.

Eu sunt un tip cârcotaş şi mai repede mă mulţumeşte prestaţia altora, a mea mă satisface foarte rar. Pentru unii, sunt chiar enervant, fiindcă întotdeauna, mai am ceva de comentat. Mereu descoperi câte ceva, poţi veni cu ceva nou, chiar dacă joci un rol de cinci ani. Uneori tensiunea emoţională nu e aşa de ridicată, iar în alte seri este extraordinară. Am văzut asemenea oscilaţii şi la actori pe care îi admir enorm. Întotdeauna m-am întrebat de ce se întâmplă aşa.

E o chestiune de stare, de meşteşug?

Actoria e şi un meşteşug. Eu nu cred în amatori. Poţi fi amator, dar îţi iese ceva o singură dată. Există exemple în teatrul nostru, în unele cazuri oameni cu mare succes, care nu stăpânesc meseria, dau un boom sau două, dar n-au cum să fie consecvenţi, le lipsesc instrumentele. Pe de altă parte, se poate şi să stăpâneşti instrumentele, dar să fii mediocru toată viaţa.

Dar, în afară de instrumente, mai e ceva indispensabil în această profesie?

Da, pasiunea.

Nu şi talentul?

Ce înseamnă talentul? Habar n-am. Dacă eşti viu, eşti talentat.

Cred că toţi ne naştem talentaţi, dar ajungem sa fim blocaţi, închistaţi în propriile noastre platoşe şi nu reuşim să ajungem la noi. Cred că Dumnezeu e în noi. Dar suntem acoperiţi de multe apărători, platoşe, ca nişte foi de ceapă. Toţi ardem, toţi avem dureri şi bucurii. Cel mai adesea este vorba despre dureri de care crezi că nu poţi să treci şi nu mai ai curaj să te vezi şi să te arăţi aşa cum eşti, omul minunat pe care l-a făcut Dumnezeu. Nu ne putem exprima toţi pe o scenă poate pentru că suntem blocaţi de propriile baricade. Cred că ar trebui să găsim o cale sa ajungem la fiinţa pură din noi.

Asta se învaţă?

Sigur că da. Şi ocazii avem cu toţii. Dar tot ne ascundem în spatele unor paravane.

Dar tu vrei să încerci şi regia, din câte am înţeles.

Da, vreau să încerc, mi se pare interesant. Acum am găsit o piesă care îmi place foarte tare şi vreau s-o montez, dacă nu la toamnă, la primăvară. E o piesă care a câştigat Premiul Pulitzer în 2000, se numeşte „Dinner with friends” („Cină cu prietenii”) şi e scrisă de Donald Margulies. S-a făcut şi un film după ea, dar nereuşit, după gustul meu, prea forţat. Aş vrea s-o fac în coproducţie cu Teatrul Act. De acum e doar o chestiune de timp. E adevărat, pe de altă parte, că noi suntem un pic cam tineri pentru personaje, care sunt trecute de 40 de ani, ajunse la etapa middle age crisis.

Dar Catharsis, asociaţia pe care o conduci, cum s-a născut?

Din nevoia de a face ce ne place. Am  creat-o simplu, e o asociaţie care deja produce de vreo cinci ani numai spectacole în premieră absolută. A ieşit aşa din întâmplare, scopul principal fiind spectacolele de calitate – „Oraşul”, „American Buffalo”, „Demonul roşu” şi „Nişte fete”. Funcţionăm, muncim, facem teatru, încercăm să facem rost de bani.

Cu bugetul cum staţi?

Destul de rău. N-avem bani de la stat. Până acum ARCUB-ul e singura instituţie de stat cu care am colaborat şi care ne-a ajutat. În general, banii vin de la sponsori privaţi. Avem sponsori vechi care sunt mereu alături de noi.

Print

4 Comentarii

  1. ariel 04/08/2010
  2. deea 04/08/2010
  3. Magda 21/08/2010
  4. Tincuta 04/04/2013

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.