Volumul „Totul este scriitură”, un dialog cu scriitorul, regizorul și performerul Wajdi Mouawad, realizat de Sylvain Diaz, se află în curs de apariție la Editura Nemira, în colecția Yorick, în colaborare cu Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu, în traducerea Mihaelei Stan. Mouawad provine din Liban, dar a părăsit țara împreună cu familia lui, în timpul Războiului Civil, când avea opt ani. Astăzi este un scriitor important și conduce un teatru din Paris. Libanul însă i-a marcat viața. Textul lui, „Incendii”, cunoscut în toată lumea, stă mărturie. Volumul publicat acum de Editura Nemira este o incitantă călătorie în lumea lui Wajdi Mouawad, care va fi prezent la FITS 2018. Vă prezentăm un fragment în avanpremieră.
SYLVAIN DIAZ: Aş vrea să începem schimbul nostru de idei pornind de la un citat din Incendii. În clipa morţii, bătrâna Nazira îi spune tinerei Nawal: „[…] eram furioasă pe mama, iar mama ta e furioasă pe mine, aşa cum tu eşti furioasă pe mama ta. Şi tu îi vei lăsa moştenire fiicei tale furia.” Toate personajele din piesele şi romanele dumneavoastră sunt prinse într-o schemă a moştenirii şi a unei transmiteri complexe. Aş dori, totuşi, să alegem aici perspectiva estetică în locul celei tematice şi să trecem astfel de la problema moştenirii în cazul personajelor la problema moştenirii în cazul autorului. Ce opere v-au marcat ca spectator şi cititor? Fiindcă, aşa cum aţi afirmat de nenumărate ori, lectura v-a condus la scris: „Nu m-au determinat să vreau să fac teatru nici războiul, nici exilul, nici mama… Ci faptul că am văzut teatru. Într-un fel, arta cheamă artă!” Aşadar, ce artă a chemat arta în dumneavoastră?
WAJDI MOUAWAD: Voi încerca să răspund cât mai sincer posibil. Nu-i ceva evident, fiindcă nimic din ce o să evoc astăzi nu exista pentru mine în momentul când asta mi se întâmpla. E important să ne gândim că nimic nu era conştient. Cred că lucrurile se întâmplă, iar noi le înţelegem abia mai târziu. Deci o să evoc percepţii ivite în miezul inocenţei, întrucât întrebarea pe care mi-o adresaţi mă trimite la sfârşitul copilăriei, la începutul adolescenţei, adică la acea perioadă în care nu ştii nici cine eşti, nici că te afli într-un fel de ceaţă, o perioadă în care crezi că ceea ce vezi nu-i ceaţă, în care nici măcar nu cunoşti ideea de ceaţă. Nu ştii ce vrei să faci mai târziu, eşti stăpânit de o stare de rău inefabilă, pe care nu reuşeşti să o exprimi, fiindcă nu reuşeşti s-o înţelegi. Eşti tulburat fără a şti că eşti tulburat, deci e ca o dublă tulburare.
În mijlocul acestei neguri metafizice, există fulgere, senzaţii ascunse – abia perceptibile, evanescente şi adesea le ratezi. Aceste fulgere fac peisajul mai clar pentru o fracţiune de secundă. Şi atunci, devii conştient de ceaţa în care te găseşti. Să ne imaginăm un copil cu un rucsac gol în spate, în care cineva sau ceva pune zilnic un grăunte de nisip, astfel încât greutatea acumulată în decursul zilelor şi al anilor rămâne imperceptibilă. Copilul simte doar că nu-i este foarte bine, fără să ştie de ce. Până când, într-o zi, cineva sau ceva – un cuvânt, o viziune, o prezenţă – îi ia copilului sacul din spate o clipă! Şi apare senzaţia că eşti uşor! Sublim! Minunat! Dar când rucsacul cade la loc pe umerii copilului, brutal, implacabil, copilul devine conştient de greutate. Conştientizarea reprezintă un început. Începe adolescenţa, epuizantă, terifiantă uneori. Toate cele despre care vă vorbesc se desfăşoară în acest moment, o perioadă deopotrivă neclară şi crucială în care, debordând de aspiraţii greu de redat în cuvinte, te afli în plin pericol, societatea, familia, toată lumea ne spune ce trebuie să facem: să avem rezultate bune la şcoală, să ne câştigăm traiul… Dacă asculţi toate aceste fraze convenţionale pe care nimeni nu se osteneşte să le pună în discuţie, rişti pur şi simplu să-ţi ratezi viaţa vrând să reuşeşti potrivit modelului impus.
S.D.: Ce v-a apărut în această perioadă din primele opere, din primele lecturi cu care v-aţi confruntat?
W.M.: Înainte să vorbesc despre asta, trebuie să spun că am crescut într-o familie în care arta nu exista. Tata era reprezentant comercial, mama se ocupa de noi. Îşi pierduse mama când era foarte tânără şi, fiind cea mai mare dintre cei şase copii, a trebuit să aibă grijă de fraţii şi surorile ei, devenindu-le mamă la vârsta de cincisprezece ani. Ştiu că a lucrat într-o instituţie, poştă, telefoane sau cam aşa ceva, nu ştiu exact, nu mi-a povestit niciodată, ştiu doar că, atunci când s-a căsătorit cu tata, el i-a impus să-şi părăsească serviciul şi să stea acasă pentru a se ocupa de copii. A fost foarte greu pentru ea, fiindcă dobândise o mare independenţă. N-a putut niciodată să-mi explice din ce motiv a acceptat acest dictat.
Părinţii mei aparţineau amândoi primei generaţii alfabetizate din familiile lor. Bunicii mei nu ştiau nici să scrie, nici să citească, dar părinţii lor, adică străbunicii mei, i-au forţat să-şi dea la şcoală copiii, adică pe părinţii mei. De aici importanţa acestei generaţii de străbunici, cea de la începutul secolului XX, în istoria socială libaneză. De altfel, găsim o încarnare a respectivei generaţii în personajul Nazira din Incendii. Ea o împinge pe Nawal să părăsească satul, ea îi impune să înveţe să citească, să scrie, să socotească, să vorbească, să gândească. Evoc aici ceva propriu nu doar familiei mele, ci multora dintre compatrioţii mei. E o mişcare declanşată odată cu mandatul francez de după căderea Imperiului Otoman al cărui rod direct suntem noi, libanezii de azi. Acasă, prima valoare a fost întotdeauna reuşita şcolară cu scopul de a ajunge la o situaţie care să ofere siguranţă financiară, pentru a avea apoi copii şi a le lăsa casa, pământul etc. Marele vis al părinţilor mei era să lase moştenire copiilor pământ, un apartament, bunuri, lucruri materiale.
S.D.: În acest context social, nu era loc câtuşi de puţin pentru poetică?
W.M.: Ba da, indirect.
S.D.: Adică?
W.M.: Poetica apărea, şi aici tot inconştient, din religios. Într-o ţară alcătuită dintr-un mozaic de nouăsprezece confesiuni, cum e Libanul, aspectul fabulos este sporit de tot amestecul de mituri şi ritualuri.
În ceea ce mă priveşte, sunt născut în sânul minorităţii creştine maronite. La fel ca majoritatea confesiunilor, maroniţii erau grupaţi în jurul comunităţii lor, pe un teritoriu recunoscut ca fiind fieful maronit. Trăiam, aşadar, în sânul centrului nostru religios. Nu-i frecventam pe ceilalţi. Existau căsătorii între creştini maroniţi şi creştini ortodocşi, între ortodocşi şi armeni, dar erau întotdeauna subiect de conversaţie, de ironii şi glume. Căsătoriile între creştini şi musulmani erau mai rare. Însă, când aveau loc, cuplului respectiv îi era mai greu să păstreze o legătură armonioasă cu rudele. Pentru cele mai multe fete de vârsta mea, era de neconceput să facă dragoste înainte de căsătorie, ani în şir coaserea himenului s-a practicat în cel mai mare secret. Cred că azi lucrurile s-au schimbat, războiul a făcut şi ceva bun, slăbind nişte tradiţii îngrozitoare în ochii mei, deşi ele continuă să fie practicate în sferele conservatoare ale societăţii. Eu vin dintr-o comunitate în care era important ca o fată să se mărite cu un bărbat mai instruit decât ea. Nu era un lucru văzut cu ochi buni ca o femeie să ia în căsătorie un bărbat cu o diplomă inferioară diplomei ei.
Într-o astfel de atmosferă iraţională, şi îmi dau seama de asta în timp ce vă povestesc, primele mele lecturi le-au reprezentat Evangheliile, în arabă, când îl asistam pe preot la slujbă. Poveştile eroice ale sfinţilor au fost primele care m-au făcut să visez, şi asta în contextul aparte al războiului civil libanez: cad bombe, şcoala se închide, teama e mereu prezentă… Uneori mi se spune că trebuie să coborâm la subsol din cauza bombardamentelor, care durează trei zile. Spunem o rugăciune: toată lumea se strânge în jurul Sfintei Fecioare şi ne rugăm, ne rugăm, ne rugăm.
Print