Wajdi Mouawad: Îngerul e întotdeauna alături…

Mihaela MarinÎn prima zi a Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu, Wajdi Mouawad, una dintre cele mai originale voci în peisajul dramaturgiei contemporane, a deschis programul de evenimente speciale printr-un spectacol lectură şi un dialog cu George Banu. Wajdi Mouawad s-a născut în Liban. Familia sa a părăsit ţara din cauza războiului civil şi s-a stabilit mai întâi în Franţa, apoi în Canada, unde Mouawad a studiat actoria la Şcoala Naţională de Teatru din Montréal. „Ca regizor, dramaturg şi actor, spectacolele lui Mouawad puse în scenă în Franţa şi Quebec, în ultimii cincisprezece ani, sunt printre cele mai puternic angajate opere ale teatrului de limba franceză contemporan, iar poziţia feroce a artistului ca intelectual în spaţiul public serveşte ca apel în apărarea practicilor artistice din aceste ţări”, se spune în TheatreForum. Artistul este recunoscut şi pentru că a refuzat cel mai prestigios premiu pentru teatru din Franţa, premiul Molière, în semn de protest faţă de lipsa de interes a regizorilor de teatru francezi pentru dramaturgia contemporană. Filmul „Incendii“, regizat de Denis Villeneuve, după o piesă a lui Mouawad a fost nominalizat la Premiile Oscar în 2011 la categoria „Cel mai bun film străin“.

La Sibiu, a fost prezent cu spectacolul „Seuls”, care a deschis ediţia din acest an a festivalului. În prima zi a avut loc o întâlnire specială şi un dialog la fel de special – marcând o prietenie de peste 20 de ani, între Wajdi Mouawad şi George Banu – sub titlul „Singuri“, despre biografie şi legătura ei cu ficţiunea scenică. Instantanee din povestea lui Wajdi Mouawad despre teatru şi despre viaţă…

Răspunsul este chiar lângă noi…

Există o parabolă în Biblie care mă emoţionează profund. E vorba de parabola celor doi discipoli ai lui Iisus. Ce spune această poveste? Doi oameni buni merg la Ierusalim ca să asiste la execuţia celui în care credeau. Se spunea că după trei zile se va întoarce la viaţă… Nu înţeleg prea bine ce se întâmplă, aşteaptă trei zile, dar nu se întâmplă nimic şi se gândesc să plece înapoi, la ei acasă. Evident, se simt tulburaţi, aşa cum ni se tulbură inima atunci când un simbol al speranţei dispare. Şi, în timp ce merg şi stau de vorbă, întâlnesc o a treia persoană, un străin… Şi-l invită să vină cu ei. Pe drum, străinul îi întreabă despre ce vorbesc. Ei, uimiţi, răspund: „Cum, nu ştii?”. „Nu”, spune străinul. Şi-i povestesc cum ei credeau în Iisus, un om minunat, care a fost executat… Mergeau deja de şapte ore. Ajung la destinaţie şi soarele apune. Străinul îşi ia la revedere, le mulţumeşte, dar ei îl opresc spunându-i că e târziu, se înserează şi mai bine ar rămâne să mănânce împreună cu ei. Străinul primeşte şi intră cu ei în casă. Se aşază la masă, e pâine şi vin, străinul ia pâinea, o rupe în două şi în acel moment îl recunosc… Iar în clipa în care îl recunosc el dispare. Această poveste mă emoţionează pentru că-mi arată că salvarea, răspunsul este chiar lângă noi. Îngerul e întotdeauna alături. Dar noi privim în faţă. Şi chiar arătăm: „Uite, pe acolo va veni!”. Dar el este deja lângă noi. Într-un anume fel simt că este aceeaşi formă de raportare la acel ceva mic şi banal, pe care-l caut, dar nu-l găsesc. Ştiu că este lângă mine. Şi că de cele mai multe ori mă uit în direcţia greşită.

SEULS1Proiectul domestic… în căutarea familiei…

„Proiectul domestic” a ţâşnit atunci când eram acasă la sora mea. E o poveste specială. Sora mea e cu zece ani mai mare decât mine, nu este căsătorită, iar tatăl meu locuieşte la ea. Deci atunci când merg în Canada mă duc să-mi vizitez sora şi tatăl. Şi sunt probabil momentele cele mai plictisitoare pentru mine… Stai la masă şi nu se întâmplă nimic… Într-o zi, când eram acolo, am văzut-o pe sora mea punând masa de călcat, luând rufele de la uscătorie şi apucându-se de treabă. Tata stătea şi se uita la televizor, eu eram de o oră acolo şi o priveam pe sora mea în timp ce călca rufele. Primul meu gând a fost „Dumnezeule, cum şi-a ratat fata asta viaţa… Nu s-a căsătorit… Ce e viaţa asta? E mai rău ca-n Cehov.” Şi apoi stau şi o privesc şi o văd cum calcă până şi şosetele. Chiar şi chiloţii… Şi la un moment dat am început să o privesc în alt mod. Şi mi-am spus: „Ia uite, ea netezeşte pliurile. Iar cuvântul ăsta „pliuri” este foarte drăguţ. Îl găsim în cuvântul „a explica” – „a ieşi din pliuri”… Îl găsim în „a implica” – „a intra în pliuri”. Îl găsim în cuvântul „complicat”, adică „a te confunda cu pliul”. Îl regăsim în „duplicat” – „să faci un altul”… Şi o priveam pe această femeie de 50 de ani care netezea pliurile şi dintr-odată am văzut toată frumuseţea surorii mele, puterea personalităţii sale, care, în ciuda războiului şi a exilului, în ciuda unei morţi înfricoşătoare a mamei, ea a continuat să netezească pliurile acestei poveşti teribile. Şi am fost atât de emoţionat în timp ce o priveam, încât mi-am spus: „Trebuie să fac un spectacol despre sora mea”. Şi mi-am dat seama că trebuie să plec de la materialul cel mai autobiografic cu putinţă. Este interesant că vorbesc despre acest spectacol, pentru că voi începe să repet la el în două zile… De fapt, despre ce e vorba… Există în mine o dorinţă, care e mai puternică decât mine, de a reconstitui familia care s-a cam împrăştiat. Dacă ar fi să-i descriu pe membrii familiei mele prin câteva cuvinte, aş spune aşa: sora calcă chiloţii, tatăl cheamă spiritele, întorcând masa – şi e adevărat ce vă spun, îşi petrece timpul invocând spiritele, şi face asta în Canada, la minus 30 de grade, şi-şi invocă străbunii, care s-au născut toţi în Liban, la plus 30 de grade… Fratele are opt copii şi are o gândire religioasă extrem de integristă, îşi educă acasă copiii, dar este doctor în matematică. Mama e moartă… Iar eu – în eul autorului sunt cel care face teatru, este artist. Acest ciclu, care se va constitui pe o perioadă de 5-6 ani.

seuls2Trebuie să am sentimentul că eu am scris textul…

Punctul de plecare este întotdeauna unul literar. Şi când spun „literar” vreau să spun „poetic”, limba, cuvintele care formează textul. Când vorbesc despre un punct de plecare – şi asta chiar poate părea pretenţios din partea mea – dacă nu am sentimentul că eu sunt cel care a scris textul nu pot să-l regizez, nu pot să lucrez asupra lui. Trebuie să am sentimentul că eu am scris. Atunci când scriu eu textul nu-mi cer voie să tai sau să corectez sau să rescriu. Când am montat „Trei surori” de Cehov a fost singura lui piesă pe care puteam să o pun în scenă. Am avut sentimentul că „am scris” un spectacol despre familia mea. Şi ca să mă amuz spuneam că Cehov este cel mai mare autor libanez al tuturor timpurilor. Apoi am pus un spectacol care reunea trei tragedii de Sofocle: „Antigona”, „Electra” şi „Trahinienele”. Atunci când am montat „Trahinienele” a fost o luptă teribilă între „nu, nu voi schimba nimic, nicio virgulă din text” şi dorinţa de a rescrie, iar asta m-a învăţat enorm de multe lucruri. Apropo de Sofocle, ce fac eu nu e o readaptare, nu e o traducere, nu este o inspiraţie, este versiunea pe care autorul ar fi rescris-o după ce şi-ar fi văzut montat spectacolul pentru prima oară…

Emoţia este cureaua de transmisie între scenă şi public!

Pentru ca o invenţie teatrală să fie puternică, ea trebuie să fie cu totul şi cu totul personală. Şi pentru asta, atunci când ne aflăm în faţa unui text, ea nu se poate naşte decât din propria şi profunda şi intima înţelegere pe care o avem asupra acelui text. Când pui în scenă un text de Sofocle tentaţia e foarte mare să citeşti toate cărţile care umplu acest spaţiu şi care au fost scrise de oameni cu mult mai inteligenţi decât tine. Atunci, eu pornesc de le principiul următor. A avut loc un cataclism înfricoşător şi toate cărţile despre Sofocle au dispărut. Şi toţi specialiştii în Sofocle au murit. Aşadar, tot ce rămâne e textul… Deci trebuie să te descurci cu ce ai… Atunci când m-am aplecat asupra lecturii lui Sofocle mi-am pus problema corului. Şi m-am întrebat oare cum ar suna un cor astăzi. Astăzi, când oamenii vorbesc toţi în acelaşi timp, împreună, cum să aduci pe scenă corul, cu toată puterea şi forţa lui, în acelaşi timp oferind un sentiment de libertate. În Antigona e o frază… „Dar acum să cântăm, să dansăm şi să facem să tremure pământul Tebei”. Pentru ca pământul să tremure, e nevoie de o energie. Şi m-am întrebat ce ar putea să facă astăzi pământul să tremure. Un gând rapid m-a dus la marile concerte rock. La concertele rock ne aflăm în faţa unor adevărate ceremonii, în faţa acestei muzici supraamplificate şi unde nu se stă pe scaun. Ne aflăm în faţa expresiei fizice a unei libertăţi extraordinare. E vorba de o energie extrem de puternică între cântăreţ şi publicul care îi răspunde. Şi atunci m-am găsit în faţa evidenţei că acest cor ar putea fi adus în scenă prin imaginea unui cor rock. Pentru mine este nevoie ca emoţia să fie calea de transmisie între scenă şi public. Din perspectiva mea, mă simt într-o situaţie claustrofobică atunci când fac parte din public, iar cureaua de transmisie este o formă prea estetizantă, care anulează emoţia, anulând ideea de colectiv în sală. Atunci mă simt strivit, sufocat… Am această convingere, că emoţia este cureaua de transmisie!

Foto Mihaela Marin

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.