Primul weekend al lui martie (ori cel dintâi al lui februarie?), mărțișorul într-un cuvânt, s-a serbat în dublu exemplar la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, așadar cu două premiere. O dată în mica Sală Studio (căci spectacolul de aici presupunea și familiaritate și familialitate), încă o dată în Sala Mare (în continuare cu lojile acoperite, pentru reglarea acusticii). Poate că, (și/măcar) de data aceasta mărțișorul își va confirma vocația care împletește șansa cu sănătatea, și legenda vie a teatrului românesc care este Teatrul Tineretului va redeveni și fizic la forma de dinainte de „reabilitare”. Pesemne ar trebui reamintită și extinsă formula amenințătoare a lui Shakespeare: nu iritați actorii + spectatorii, altfel blestemele vă vor ajunge. Deocamdată, fie și nu pentru asta (da’ ce, Capone?…), Pinalti și încă vreo câțiva sunt pe drumul drept către plata păcatelor. Ar mai fi loc și pentru ceva proiectanți, executanți, decidenți localo-județeni & Co. Și de o anchetă serioasă privind cheltuirea fondurilor europene pentru refacerea centrului istoric al urbei, care era cât pe ce să transforme în istorie și teatrul. Dar și de o revizitare/inventare a solidarității de breaslă, începând cu somnolentul UNITER și îmbălsămatul ANUC, că de la răposatul Minister al Culturii nu cred că se mai poate aștepta decât vreo colivascență (vorba medicinistului).
Rândurile de mai sus sunt oare politice, nu doar polemice? Evident și premeditat. Și sugerat de prima propoziție a Mihaelei Michailov din caietul de sală al spectacolului de la Sala Studio, „Fetița soldat”: „este o poveste politică profund intimă”. Căci ei îi aparține textul disciplinat pentru o discret-vioaie interactivitate, în viziunea tânărului regizor Adrian Tamaș. Ilustrația video, pentru care regizorul este însoțit de Romulus Boicu, scenografia explozivă, în condiții miniaturiste, a acestuia din urmă, oferă copertarea și jalonarea necesare parcursului epic al unei actrițe persuasive: Ingrid Robu. Personajul creat de ea scapă ingenios impulsului politic exterior, în favoarea abisalului intim contextuat de o bunică bolnavă. Și pe moarte? Din păcate, da. Din fericire, ocheanul întors – sau poate abia cu mână de copil așezat cum trebuie la ochi – include amărăciunea într-un firesc circuit al elementelor în natură, ca să zic așa. Fetița soldat propusă de Ingrid Robu e mai degrabă o Infantă Hlizita din Basmania lui Valentin Nicolau (dramaturgul sigur o vede de pe „norii lui”), trăindu-și copilăria ca pe o transă, ca pe o joacă fără margini în rochia ei pepit, roșie cu picățele albe (ca un mărțișor) în care te îmbraci ca în oniricul palpabil al primei vârste. Fiind, în același timp, foarte exact aplicată la realitate. Nu degeaba își dorește să fie „soldată”, pentru a-și apăra bunica de boală, de moarte, de rele. Variantă a cortului semitransparent de protecție de la începutul spectacolului. Variantă gândită și înscenată cu tot soiul de păpuși și obiecte policrome (se face chiar și o listă de obiecte salvate), foarte bine utilizate de către actriță. Publicul este continuu luat martor, ludic, nu agresiv, căci înțelesul presupune unitate în sensibilitate. O excelent alcătuită și redată înșiruire de întrebări, amintind de „Micul prinț” (dar ce copilărie se poate dispensa de Micul prinț și ce adult nu înghite cu noduri când dă nas în nas cu planeta acestuia?), conduce coerent către istoria soldățeilor de plumb, de plastic, de cârpă, dar, limpede, gata să protejeze. Desigur, „Fetița soldat” este un instrument politic, după cu își dorește Mihaela Michailov. Și, la fel de sigur, este ceva mai mult de atât, un obiect sensibil, garantat de o actriță care își ia foarte în serios jocul, cum foarte în serios își ia orice copil joaca: Ingrid Robu.
De la mijlocul vârstelor, luându-și-i martori pe Arthur Schnitzler și statuia fără cap și fără toate literele identității a lui Freud, Răzvan Muraru propune un alt soi de onirism, acela pașnic-patologic, deci generator de comedie, în spectacolul „Anatol”. E un act de curaj apropierea de textele austriacului, demonstrații de exotism în plină Europă imperială care, sub ochii lui, avea să își dea duhul. Și să anunțe altceva, altceva ce, cred, încă nu știm, de unde și strania plauzibilitate și a piesei, și a spectacolului. Încă o dată Romulus Boicu vine să contextueze spațiul scenic și costumele: suntem în egală măsură afară și în interior de spital psihiatric (pentru agitați ai imaginației, ai atitudinii, nu direct fizic), alienarea e în același timp handicap și amuzament (vezi utilizarea fotoliului rulant), totul e, concomitent, exercițiu al metodei și drum la întâmplare, cu apăsat substrat sexual (încă o dată, nu degeaba statuia fără cap a lui Freud, fără toate literele numelui și, curios, aducând cu aceea a lui Lincoln de la Lincoln Memorial, din Washington, dar mai „civilă”, al cărei postament e raft util pentru flori, lighean, trusă medicală, ploscă din același inventar și așa mai departe). Începutul spectacolului (aici, ca și în cazul finalului, ritmul rămâne să fie găsit) anunță parametrii realității: mahmureala ca mod de existență. Căci nu este neapărat rezultatul alcoolizării, ci, fără îndoială, al erotizării între cutumă și impuls, al pierderii capului (vezi aceeași statuie…) într-un univers asaltat de feminitatea de toate vârstele, însă pe făgașul uneia și aceleiași intenționalități. În universul tihnit, cehovian aproape (muzica lui Șostakovici altfel nu și-ar afla rostul), al lui Anatol (Dan Grigoraș) și Max (Răzvan Bănuț), pacientul și medicul între care linia de demarcație e fragilă, ambiguă, presupunând mai degrabă identificare (să fim, oare, după împlinirea freudianului proces de transfer, într-o inevitabilă, dar zglobie irealitate imediată?) decât diferențiere cuantificabilă, personajele feminine baletează cu atenție și intenție (Cora – Gina Gulai), cu prețiozitate și rafinament al strategiilor îndelung exersate (Gabriela – Lucreția Mandric), cu explozii energetice creionând o Zoe sturm und drang privind peste cine mai știe care lac de sub Alpi (Bianca – Ecaterina Hâțu), cu strania geometrie a blondei fragile, dar cu picioarele pe pământ (Else – Nora Covali), ba chiar și cu feminități ascunse democratic în trupuri militare (Ilona – Florin Hrițcu). Criza de identitate maritală a lui Anatol nu e tocmai o boală, în definitiv, doar, cum ar zice Max (ori cum traduce incitant Brândușa Câmpeanu) „o vrajă răsuflată” care e tot ce poate fi mai trist și care, astfel, așază continuu comedia sub semnul poemului, al unei eleganțe în consonanță cu albastrul Dunării și sângele vienez cu tot cu ale lor Wein, Weib und Gesang. Terapia e de joc, nu de șoc. O comedie pentru degustat mai mult decât pentru hohotit, în care mai sunt de reglat ceva mecanisme ale ritmului și de pus la treabă întreg decorul, în special cada cu felinar din partea stângă a planului doi.
Print