Suntem tineri! Suntem tineri actori! Suntem tineri actori talentaţi! Existăm, suntem aici, avem tot ce ne trebuie pentru a fi cunoscuţi, aplaudaţi, apreciaţi, premiaţi; putem deveni foarte buni dacă norocul ne surâde şi lucrăm profesionist, în mod constant. Deocamdată vrem să fim văzuţi, să fim luaţi în seamă şi să începem să contăm. Nu mai suntem studenţi. Vrem să fim artişti nu doar cu acte în regulă, ci cu roluri prin care să ne construim o carieră. Suntem şi foarte mulţi, e adevărat. Dar nu plecăm nicăieri. Ne încăpăţânăm şi până la urmă măcar câţiva dintre noi vor reuşi. Poate nu cei mai talentaţi, poate că cei mai perseverenţi, poate nu cei mai muncitori, poate că cei mai norocoşi. Ştim că în profesia noastră şansa e mai importantă decât în oricare alta, dar tocmai pentru că ştim o să profităm de fiecare capăt de oportunitate. Aşa că pregatiţi-vă să ne cunoaşteţi de acum înainte. O să tot auziţi de noi. Şi cine ştie, într-o zi o să ne şi iubiţi.
Există tineri actori plini de potenţial. Nu de talent duce lipsă teatrul românesc. Entuziasm, speranţe, încredere, seriozitate, rezistenţă de toate felurile, slavă Domnului; aproape că ştim pe de rost atributele care caracterizează generaţia tânără. Determinarea soră cu disperarea este cartea cea mare a fiecărui absolvent de actorie – doar că la masa de joc toţi au aceleaşi perechi în mână. Iar cel care putea să obţină o chintă royală nu a riscat şi s-a mulţumit cu doi valeţi. Astăzi nu mai e suficient să dai lovitura cu un rol la început de carieră pentru ca apoi să devii preferatul regizorilor care se vor bate pentru tine. Nu mai există nici garanţii, nici stele norocoase. Doar nebunia de a vrea cu tot dinadinsul să faci teatru.
Acest nerv dezgolit, tensionat şi dureros, este vizibil oriunde ai sta în sală la spectacolul „West Side Story (Manifestul unei generaţii)” – producţie a Festivalului Naţional de Teatru, prezentat la Teatrul Odeon. Energia care pulsează timp de aproape trei ore pe scenă pare rezultatul unui arc ce a stat prea mult timp sub tensiune. „Aici şi acum”-ul care i-a crescut în şcoală s-a transformat în „Acum ori niciodată”. E multă dorinţă de afirmare, îndârjire aproape, de a demonstra. Dar ce? Care este ipoteza? Care este manifestul?
Depinde ce aplaudăm la final: efortul sau efectul. Este foarte clar că în spatele acestui proiect a existat o muncă susţinută şi multe ore de lucru. Pe cât de strălucitor şi fermecător este Musicalul pentru spectatori, pe atât de solicitant este pentru interpreţi. Aşadar, succes de public garantat datorită energiei, tinereţii, exuberanţei, bucuriei de a fi pe scenă. Am reuşit! Jucăm într-un teatru adevărat, în Festivalul Naţional, într-un proiect important, iar publicul ne aplaudă în picioare. Existăm! Iscălim şi aşteptăm urmările.
Doar că mai există un post scriptum: calitatea rezultatului. Iar acest P.S. adaugă un deziderat acestui manifest: vrem o şcoală de Musical! Vrem ca talentul şi calităţile noastre să poată străluci, nu să rămână doar o demonstraţie de ceea ce ar putea fi. Până la performanţă în adevăratul sens al cuvântului mai e de muncit. Şi nu în salturi şi nu arbitrar şi nu mizând pe nebunia frumoasă a unor tineri avântaţi. Cu luciditate, construind în timp. Nu e suficient să ai voce bună. Nu cred că tehnica de a cânta Musical se poate învăţa în varianta „acasă, fără profesor”. Nu există shortcut-uri şi nici manuale de tip „digest”. Dacă vrem performanţă trebuie să o cultivăm. Oricât talent şi potenţial ar exista, etapele arse lasă în urmă şi gust amar şi mult fum. Aşa cum un medic de familie nu poate să intre în sala de operaţie, nici actorilor nu li se poate pretinde să devină performeri la minut.
Carisma şi prezenţa scenică nu suplinesc lipsa de antrenament. Pentru ca un actor să fie cu adevărat bun are nevoie de respiraţie. În Musical cu atât mai mult. Sensibilitatea nu ţine loc de volum, iar emoţia se creează doar în limitele fixe ale notelor de pe portativ. Armonia nu poate exista decât în acordarea fină a partenerilor. Tururuile de forţă se transformă foarte uşor în stridenţe dacă nu sunt dozate. Iar toate notele atacate sub ton se simt atunci când eşti acompaniat de o orchestră live. Aud respiraţia întretăiată în lavalieră şi apreciez efortul. Dar când greul actorului este la vedere, pentru spectator se pierde magia şi rămâne privirea duioasă care însoţeşte condescendentă munca actorului cu sine însuşi.
Tânărul actor este dispus să facă totul; orice pentru profesie. Cântă chiar dacă nu stă prea bine cu urechea muzicală, dansează chair dacă are câteva kilograme în plus, bate step chiar dacă nu prea are el ritm; cu ambiţie şi multă muncă o socate el la capăt şi ajunge pe scenă. Doar că pe scenă există reflectoare şi diferenţele sar în ochi. Vocea ca un firicel subţire, abia şoptită, a lui Lucian Ionescu (Tony) este înghiţită de volumul şi acutele partenerei sale – Ioana Maria Repciuc (Maria) – şi oricâtă sensibilitate ar emana el, şi oricâtă forţă ar etala ea, duetul are de suferit. Alexandra Duşa (Anita) vrea să transforme fiecare notă înaltă într-o demonstraţie de virtuozitate, însă lipsa de măsură ne arată în timp real cum mai binele e duşmanul binelui, iar solurile sale te violentează brutal. Silviu Mircescu (Riff) îşi doreşte atât de mult să fie „bad boy”, încât joacă mai mult costumul şi tatuajul de pe braţ decât personajul. Rareş Florin Stoica (Bernardo) şi Andreea Şovan (Anybodys) sunt cei care găsesc tonul cel mai just în interpretare şi au consistenţă. Cel pe care îl reţii, însă, este George Albert Costea (Baby John); fluenţa mişcărilor şi detaliile din care îşi compune personajul fac diferenţa.
„West Side Story (Manifestul unei generaţii)” – un spectacol de Răzvan Mazilu – este o mostră: ce ar fi dacă ar fi… O paletă generoasă de talente şi calităţi ale unei generaţii feroce care vrea să îşi facă loc pe scenă. Potenţial care aşteaptă să fie exploatat. Rămâne de văzut de către cine, căci oboseala cronică a regiei de teatru tinde către un somn ce naşte monştri. Tinerii au manifestat şi s-au manifestat. Demonstraţia a fost făcută, chiar dacă ipoteza nu a fost foarte clară. Avem un rezultat al ecuaţiei. Doar că teatrul nu e doar matematică; dacă semnul din faţă este „+” sau „–„ ţine de fructificarea pe viitor a acestui rezultat.
WEST SIDE STORY (MANIFESTUL UNEI GENERAȚII)
de Răzvan Mazilu
Bazat pe o concepţie a lui Jerome Robbins
Libretul: Arthur Laurents; Muzica: Leonard Bernstein; Versuri: Stephen Sondheim
Regia şi coregrafia producţiei originale: Jerome Robbins
Produsă pe Broadway de Robert E.Griffith şi Harold S.Prince
În colaborare cu Roger L.Stevens
Traducerea şi adaptarea: Judith State şi Maxim Onofrei
Distribuţia:
Maria: Anca Florescu / Ana Bianca Popescu / Ioana Maria Repciuc
Tony: Lucian Ionescu / Emilian Mârnea (understudy)
Anita: Aylin Cadir / Alexandra Dușa / Alina Petrică / Sânziana Tarță
Riff: Petre Ancuța / Silviu Mircescu
Bernardo: Rareș Florin Stoica
Action: Idris Clate
Anybodys: Andrea Șovan
Chino: Gabriel Sandu
Rosalia: Daniela Tocari
A-Rab: Eugeniu Cozma
Baby John: George Albert Costea
Snowboy: Alexandru Ștefănescu
Velma: Simona Pop
Pepe: Nicholas Catianis
Doc: Constantin Cojocaru
Shrank: Ionel Mihăilescu
Krupke: Mircea Constantinescu
Glad Hand: Istvan Teglas
Dansează: Răzvan Mazilu şi Judith State
Un spectacol de: Răzvan Mazilu
Costumele: Doina Levintza
Cu participarea extraordinară a Orchestrei Naţionale de Tineret
Direcţia muzicală: Gabriel Bebeşelea
Pregătirea muzicală: Adrian George Popescu, Mădălina Ene, Liana Mareş
Asistent regie: Alina Petrică
Asistent coregrafie: Judith State
Concept și foto afiș: Carioca
Partener: Centrul Naţional de Artă „Tinerimea Română”
Producţie Festivalul Național de Teatru
Foto Andrei Gîndac
Print
Este o bijuterie de spectacol! Intr-un festival al orgoliilor de ieri ,de azi ,din totdeauna ,acest spectacol este ca o gura de aer proaspat Trebuie sa ai un suflet tanar sa-l intelegi 🙂 Sa tai aripile fluturilor este cel mai oribil lucru Ne plac tinerii ,numai acei tineri din cercul de prietni/prietene ,numai acei tineri care au in spate producatori ,PR,impresari etc Ce facem cu restul? Nu va faceti griji!De restul ne ocupam noi ,spectatorii Ii aplaudam in picioare ,ii ovationam ,cumparam bilete la spectacolele lor Ii iubim, pur si simplu ! Suntem mult mai multi ca voi,specialistii ,imaculatii pamantului !
N-am inteles nimic din “cronica”asta.Adicatelea, care-i concluzia?Ce vrea sa spuna “autorul”?Concret…?!Yorick, unde gasesti “vocile”astea care scriu trei pagini si nu spun nimic?Trei fraze despre actori la final, in rest o lunga polologhie asa, diletant-amatoriceasca “la botul calului” despre cum ar trebui sa fie “teatrul”…!?Fereasca sfantul…
Inteleg mai multe din comentariul facut de mihaela.
Da mihaela, e un spectacol minunat, nu “total cu actori totali”pt ca nu prea exista asa ceva, cum vroia dna Constantinescu, dar foarte bun.Mai bun decat multe productii mediocre, submediocre, cu tineri sau fara ei, ce se vantura in peisajul bucurestean intre National si Godot.Pana acum, din ce am vazut la f.n.t, e varf.Felicitari actorilor, lui Razvan Mazilu si maestrului de lumini, reusit ecleraj.Un spectacol cool, de forta!P.s pt autor:Mai mergeti sa-l vedeti odata si inca ceva elementar:o cronica de spectacol, ca sa se poata numi asa, ar trebui sa fie despre interpretarea actorilor, despre regie , despre coregrafie, scenografie e.t.c pe nimeni nu intereseaza “teoriile”dvs.despre “cum ar trebui sa fie teatrul”.Scrieti o carte despre asta, dezvoltati un sistem sau macar un mic eseu, daca va tine, cronica unui spectacol e cu totul altceva, din cate imi aduc aminte.
@Travolta: Să înțelegem că ar trebui pus un banner cu ”cronică”, ”eseu critic” sau altceva (?) înaintea fiecărui comentariu teatral? Haideți să ieșim puțin din fixația unor genuri și specii care s-au epuizat. Artele performative evoluează, este firesc să se modifice și să se flexibilizeze și discursul care le însoțește. Ceea ce nu înseamnă deloc o slăbire sau deprofesionalizare a discursului, lucrurile pur și simplu se întâmplă și evoluează organic! Dacă citiți orice alt articol al Alinei Epîngeac, cred că e evident că este de fiecare dată bine documentată și atentă în argumentare. Aici nu își exprimă o părere, ci face niște constatări. De pe poziția cuiva care, în mod evident, iubește teatrul la fel de mult ca aceia care îl produc pe scenă.