Şapte coline, o cetate, un estuar, multe catedrale, parcuri mai verzi decât ochii iubitei, locuitori roşcovani şi joviali, sortimente de bere cât superstiţii în teatru şi opt festivaluri într-o vară. Pare că toată suflarea artistică se mută la Edinburgh: Festival Internaţional de Film, Festival de Jazz & Blues, Edinburgh Art Festival, Edinburgh Military Tattoo, Festivalul Internaţional de Carte, Edinburgh International Festival, Edinburgh Fringe Festival. Iar dintre toate, cel mai copleşitor eveniment este Fringe.
Este suficient să ţii în mână catalogul-program de 436 de pagini, care cântăreşte aproape jumătate de kilogram şi începi să fii impresionat. După ce deschizi acest volum al cărui echivalent românesc ar putea fi „Cartea de telefoane”, te cuprinde panica; spectacole într-o lună cât adrese într-un oraş. Pe care să îl alegi? Care să fie criteriul? Cum să ajungi la cât mai multe? Cât de repede poţi străbate distanţa dintre cele aproape 300 de spații de joc? Mai apuci să dormi cât timp eşti la festival? Îţi mai aduci aminte să mănânci? Ce zi e azi? Nu mai contează.
Într-o forfotă care nu are nimic în comun cu agitaţia unei metropole, ci mai degrabă cu o sărbătoare lungă de 25 de zile, în drumurile tale pe străzile care urcă şi coboară spre şi dinspre Royal Mile mâinile îţi sunt imediat umplute cu fluturaşi; artişti care te invită să îi vezi. Fiecare pare că este acolo doar pentru tine. Că tu eşti cel mai important spectator pe care îl aşteaptă. Cu răbdare şi mult entuziasm, în maxim 20 de secunde trebuie să te convingă. Şi când aproape că ai luat hotărârea să îi dai o şansă, un alt tânăr, parcă şi mai entuziast şi mai bine-voitor, i-a luat deja locul celui dinainte. La capătul High Street-ului ai fluturaşi în toate buzunarele, în ghiozdan, în mâini şi unul între dinţi. Te aşezi pe o bancă într-un strop de soare şi încerci să faci ordine în priorităţi.
De la spectacole de magie gratuite, la stand-up comedy, la cabaret nocturn, la dans contemporan, story telling, spectacole pentru copii, musicaluri, operă, teatru mai mult sau mai puţin clasic, pantomimă, orice gen de entertainment la care te poţi gândi şi încă alte câteva zeci în plus. Deschid la întâmplare noua mea carte preferată şi citesc la întâmplare: la pagina 304, pe contrapagină, pe coloana din stânga, jos: „Confessions of a Redheaded Coffeshop Girl”. La 334 – „How to Keep an Alien”. 306 „The Cherry Orchard: Beyond the Truth” – Theatre Margot (Korea). Am ales Cehov-ul în varianta sa asiatică din curiozitate. Trei actriţe, câteva preplici păstrate din text, relaţii clare între personaje (Ranevskaia, Ania şi Varia), laitmotiv pentru fiecare dintre ele, semn clar, metaforă, mişcare decupată, gesturi precise; o idee de „Livada de vişini” cu un concept solid, altfel decât european. Şi, totuşi, emoţionant. Am avut noroc.
Dar nu de fiecare dată. Când am ales, datorită unei inspiraţii de moment euşuate, spectacolul „Comfort Slaves” jucat în bucătăria aflată la subsolul unui spaţiu de joc, uitasem că un spectacol poate fi perfect ratat. De la text, la regie, la interpretarea actorilor, la costume, la coerenţă, la intensitatea muzicii… Rezultatul a fost pe măsură: Nici măcar o bătaie din palme. S-a plecat în linişte condescendentă.
Aici publicul nu aplaudă din complezenţă. E dispus să se bucure, e dornic de show, dar amendează lipsa calităţii. Entuziasmul gomflat, rânduri întregi de spectatori care tâşnesc să ovaţioneze în picioare la sfârşitul reprezentaţiilor nu am întâlnit. Aplauze intense sau scurte, dar niciodată politicoase. Indiferent dacă în sală sunt 500 sau 12 spectatori.
În Edinburgh Fringe raportul dintre numărul de reprezentaţii şi cel de spectatori are ca rezultat o medie de 4 spectatori/spectacol. Indiferent de numărul de locuri din sală. Văzând industria acestui eveniment uriaş, cantitatea de show-uri/metru pătrat, orice bilet vândut în plus este o performanţă. Nu este de mirare nici că un spectacol precum „Ticket to Boolywood” – o producţie colorată, pestriţă, energică şi exact aşa cum şi-o poate închipui oricine a văzut trei minute de film indian – este sold out; comunitatea indiană se aşază cuminte şi nerăbdătoare la coadă seară de seară pentru a bate din palme odată cu aplauzele de pe bandă. La fel de firesc este, însă, şi ca un spectacol precum „Hotel Paradiso” al companiei de teatru Familie Flöz din Berlin să aibă câte 500 de spectatori zilnic. O oră şi jumătate de comedie de situaţie, cu gaguri perfect executate şi o coordonare ireproşabilă, timp în care nu se rosteşte un cuvânt. Patru actori schimbă douăsprezece măşti şi bucură pe oricine a plătit biletul de intrare.
În acest an, două spectacole din România sunt prezente în Edinburgh Fringe: „39 de trepte” în regia Gabrielei Dumitru, de la Teatrul Foarte Mic, şi „Ashes Afar” în regia lui Bobi Pricop, al companiei Vanner Collective. Ambele se bucură de atenţia publicului, aplauzele sunt intense şi durează neaşteptat de mult, iar numărul spectatorilor creşte de la o seară la alta. Când 68 de oameni aleg să vadă, la cea mai aglomerată oră a zilei, un spectacol montat după o adaptare a unui dintre cele mai cunoscute texte britanice, „39 de trepte”, jucat la ei acasă, în limba română, e o performanţă. Când un spectacol despre o poveste de dragoste a doi imigranţi, „Ashes Afar”, are două preview-uri care se joacă Sold Out, nu e deloc puţin lucru.
Edinburgh-ul pare un oraş liniştit. Cu aer medieval, cu clădiri vechi, cu aer tare şi climă aspră. În august, însă, oricine venit aici nu poate exlama altceva decât „What the Fringe!”. O experienţă artistică atât de condensată, de variată, de necesară. O lună la Fringe echivalează cu o stagiune întreagă. Deschid, din nou, ghidul de spectacole la întâmplare, ochii îmi fug pe un titlu, apoi zăresc teancul de fluturaşi proaspăt primiţi, ies deja pe uşă şi pe drum o să mă răzgândesc de mai multe ori. Nu ştiu ce urmează să văd. Iar ăsta e tot farmecul.
Print