Marius Dobrin
Marius Dobrin a participat la repetițiile lui Robert Wilson pentru spectacolul „Rinocerii” de la Teatrul „Marin Sorescu” din Craiova.
Când am intrat, tiptil, în sala mare a teatrului, aşezându-mă discret pe ultimul rând, şi de n-aş fi ştiut ce am venit să văd, aş fi recunoscut dintr-o ochire, doar privind scena.
Aşezarea actorilor, gesturile, decorul şi o brumă de lumină aveau amprenta lui Wilson. Ba încă, foarte curând aveam să văd că un actor venise cu gesturi însuşite din portofoiul de spectacole ale acestuia.
În mijlocul sălii, instalată, masa de regie, ca la centrul de comandă NASA. Ecrane, pe care mai desluşeam şi dinamica de Facebook, panouri cu potenţiometre de reglaj, veioze, talkie-walkie, microfoane. Adam, Tomek, Dan, Gina, băieţii de la tehnic, Florin cu camera, Andreea, Crista şi toţi ceilalţi ce au de construit acest spectacol.
Ce e frapant de la bun început, înlănţuirea numerică a gesturilor. Digitizarea creaţiei scenice. Ceea ce artistul, Wilson, trasează dintr-o mişcare a braţului, se descrie printr-o grilă de coordonate. Ca şi cum povestea acestui spectacol, ascunsă într-un sul de hârtie, se desface şi se decupează în secvenţe mici, pas cu pas, gest cu gest, grimasă cu grimasă. Am simţit că trebuia, la rândul meu, să-mi iau notiţe pe hârtie milimetrică.
Fiecare pas, matematic calculat, fiecare poziţie, la unghi măsurat, fiecare mişcare, într-un timp precizat.
Din mijlocul sălii, Tilman inventariază, cu voce egală, secvenţele digitizate. La microfon, în engleză, asociază numărul de identificare şi acţiunea asociată.
Bobi, într-un tandem reconfortant de simplitate eficientă, traduce în română.
„Să mai facem o dată pisicile, pentru sunet. Începem de la 65.”
Dan: „Avem două feluri de pisică.”
65, prima mângâiere a pisicii;
66, a doua mângâiere a pisicii;
67, privire la public şi mâna coboară.
Apoi se reia de la 57.
57, prima privire la pisică;
58, privire către public;
59, a doua privire la pisică;
60, privire către public;
61, cea mai apropiată privire la pisică.
Expresia să fie exagerată către public.
Scaunul se pune la marcaje, cu picioarele din spate la marcaje.
68, intrarea lui George
Câteva secunde de relaxare pentru toată lumea
Tilman îi arată lui George cum să păşească, fără balans de braţe, uşor întors către public, cu privirea uşor pe spate, atitudine de statuie dezinvoltă.
Raluca e culcată pe scenă, dreaptă, pe spate. Valentin e cu un picior amorţit. Apoi îi arată lui Claudiu diferite mişcări. Tilman îi arată lui George cum să facă paşii.
Valentin şi Claudiu se joacă unul cu altul, cu obiectele de recuzită: o oglindă şi un pieptene roşu. Fac grimase.
Ilie, pe scaun, cu capul plecat, mâinile împreunate în poală.
Tamara, obosită, priveşte nemişcată.
Nicolae, pe scaun, la masă, ca un client într-un restaurant liniştit.
68, George intră. „Să nu fii ţeapăn!”
69, Monica, un pas înapoi, priveşte. „Să rămâi cu stângul în faţă!”
Tilman se ridică în sală, exersează puţin pe loc, apoi se limpezeşte mişcarea.
„Ţine mâna în aceeaşi poziţie după cum îi vei atinge umărul.”
„Să fie confortabil, ca un mic balans foarte lin. Continuaţi să respiraţi.”
Şi din nou, toată scena de la început.
1, Raluca zâmbeşte şi balansează coşul.
„Îl rugăm pe Damian să găsească o soluţie ca să poţi ţine coşul drept lângă tine. Îl balansezi 360 de grade şi fructele cad.” Sunet de spargere, moment în care toată lumea ridică privirile şi deschide gura. Şoc.
3, Nicolae se duce repede (Tilman scoate sunete sacadate pentru a indica ritmul cu care să se deplaseze Nicolae), cu scurte opriri şi un râs şoricesc.
Nicolae repetă. Ceilalţi fac mişcări auxiliare. Claudiu ridică un picior întins, la peste 90 de grade, lateral.
9, Raluca întoarce capul
Ilie înţelege repede ce are de făcut şi execută legat tot şirul, dar asistenţii au nevoie de secvenţiere pentru a nota în hârtiile lor.
Gina îşi notează și ea.
Tamara, cu mâinile în şolduri, energică.
Angel, pas de Charlot.
Valentin, gesturi de om beat.
Angel şi Tamara, repetând scena lor, pe ce cotă, întoarcerile, vizibilitate crescută.
„Angel, să nu fii încordat, să respiri”
30, Valentin se împiedică şi cade pe scaun
31, Claudiu, elegant, în jurul scaunului
Să facă scena mai largă.
Tilman arată cum, cu un tempo mai lent, cursivitate tăcută. Fără să ezite în a se ridica şi a urca pe scenă să arate.
Claudiu face tot ca el, o idee mai emfatic. Tilman acceptă.
Fiecare mişcare e descompusă.
Nicolae îşi plimbă privirea de la umărul Ralucăi până la vârful degetului ei, continuă pe direcţia acestuia şi ridică mărul indicat, se uită la public, îl pune în coş, se uită la public, zâmbeşte.
Monica stă nemişcată în tot acest timp, cu tava întinsă, în mâna dreaptă, cu un picior mai în faţă.
Tilman: „Vor fi trei ridicări de obiecte. Vom vedea ce vom avea şi cum vor cădea, încât să fie diferite. După cum cade fiecare obiect, vom vedea ce paşi sunt de făcut. Tot timpul, o pauză înainte de a atinge un obiect. Mici accente pe fiecare acţiune.”
55, Monica se uită la Claudiu
56, Claudiu se uită la Monica
57, Claudiu priveşte la public şi zâmbeşte
58, Valentin ridică braţul drept şi-l trânteşte la loc pe masă
59, Monica se uită la Valentin
60, Monica face paşi înapoi, se întoarce şi iese cu mişcări de şolduri
Ieşirea Monicăi e urmată de intrarea lui Angel. Un flux repetat, de la stânga spre dreapta.
Tilman cere ca Nicolae să se repoziţioneze, încât să nu-l acopere pe Angel.
Pauză
O masă roşie, patru albe. Opt scaune albe.
A venit Wilson. Lumină pe sală, scena în întuneric. Doisprezece oameni în jurul lui Wilson.
Muzica.
„et puis monsieur madame mademoiselle
et puis monsieur madame mademoiselle
et puis monsieur madame mademoiselle
et puis monsieur madame mademoiselle
sachez qu’en ce moment
je suis bien fatigué
j’en ai marre
j’en ai marre
j’en ai marre
j’en ai marre
et je voudrais bien
me reposer”
Adriana aduce mai multe pălării. I le arată lui Jacques.
În fundal se proiectează câteva imagini uriaşe. Citadine. Peste care se suprapune
un grid de proporţii. Wilson cere linişte. Konrad inventariază scena de repetat, personajele sunt numite cu numele mic al actorilor. Gata.
„George, putem chema pe toată lumea? Pentru actul I. Şi oamenii din fosă.”
În fosă, prin orificiile pânzei aşternute deasupra se iţesc capete cunoscute: Minela, Marian, Cosmin, Cătălin, Mircea, Claudiu, Cătălin, Costinela, Clara.
„Continuăm de unde am rămas aseară. Monica, din momentul în care ai scăpat tava pe jos. Începem de la intrarea ta. Sunteţi într-o grădină de vară. Claudiu, scaunul era căzut.”
Monica intră şi scapă tava, toţi reacţionează la sunetul strident. George intră fugind. E dirijat pas cu pas, mai spre centru, mai într-o parte, întors cu câteva grade spre public, cu privirea spre Monica, un reglaj fin al tuturor unghiurilor, ca la un angrenaj sofisticat.
Monica, atitudine puternică, iese folosind şoldurile. George merge spre ea, stop, se întoarce.
Tamara şi Angel intră cu spatele, la sunetul animalic. Toţi îşi întorc privirile sprei ei, apoi spre public, apoi spre Angel.
Valentin rămâne aparte de ceilalţi, beat, la masa lui. Întoarceri de profil in aceeaşi direcţie. „Incredibil”
Iulia intră din curte, mai aproape de public.
Toţi se întorc şi se uită la ea. Iulia traversează până la mijloc. Stop. Capetele din fosă, nemişcate, fiecare în altă direcţie.
„Valentin, te ridici, în spatele scaunului, vii în faţa mesei, nu! rămâi în spatele mesei”
Sunet animalic, toţi se uită spre grădină, apoi spre public.
Raluca intră cu pisica moartă, fără coş.
Tamara, puţin mai în spate, la fel şi Angel, când avansează Raluca. Nicolae şi Ilie mai în faţă, Iulia mai în spate, simetrie. Monica, braţele jos, Raluca se întoarce spre public, Ilie merge spre Raluca, Iulia merge spre Raluca, Nicolae la fel, Angel la fel. Şi Tamara şi Claudiu. „Şi tu, Valentin”
Fiecare se uită la cineva.
Nicolae aduce scaunul, mai rapid. Mai târziu se va decide tipul de mers.
Wilson suspină în microfon, ca o indicaţie pentru Raluca. Să fie precum un cântecel.
Ilie vine la scaun. Scaunul mai în spate, la marcaje. Nicolae ridică scaunul şi ocoleşte masa roşie.
George se întoarce spre Monica, ridică braţul spre ea.
Raluca mângâie pisica şi plânge.
Wilson îi reaşază ca pe nişte piese de şah. Precis, fără explicaţii. Cere expresii, gesturi, poziţionări. Simetrie, umplerea spaţiului.
Numere, numere, numere, o continuă secvenţiere.
Reluare. Wilson discută cu asistenţii.
Aşa a început construcţia unui spectacol. Prin descompunerea în felii subţiri, cu actorii modelaţi ca o plastilină. Ei nu ştiu ce sunt, ce fac, sunt corpuri care execută o mişcare, oferă o expresie, sunt o rotiţă într-un mecanism ce începe să funcţioneze.
E tulburător să priveşti cum Wilson cere acum de la ei doar să răspundă unei comenzi din descrierea secvenţială. Cum corpul lor se pliază mecanic în geometria desprinsă din schiţa artistului. Practic vezi corpuri ce se modelează mai bine sau mai rău, după abilităţile fiecăruia. Dar mai ales ai tot felul de viziuni.
Wilson ca un jucător de şah, mişcând actorii, în rol de figurine, într-un punct sau altul, după o strategie pe care şi-a construit-o în minte, mereu atent ca jocul să arate frumos în fiecare secvenţă.
Wilson şi echipa lui, ca o fabrică modernă, cu benzi robotizate de înaltă tehnologie, departe de imaginea unui meşter într-un atelier, uşor scary până vezi ceea ce scoate în cele din urmă.
Sau, paradoxal, invers, Wilson ca un vechi meşter, migălind cu fineţe la infinitezimale poziţionări ale pinilor unui instrument muzical, un soi de flaşnetă, de pian mecanic. Cu actorii precum figurinele din turnul cu ceas medieval, aşteptând ca meşterul, ca un zeu, să sufle viaţa pentru trupurile lor bine modelate.
„Rinocerii”, de Eugen Ionesco
Spectacol plănuit a avea premiera în 4 iulie 2014.
Regia: Robert Wilson
Echipa: coregizorii Tilman Hecker (Germania) şi Charles Chemin (Franţa), dramaturgul Konrad Kuhn (Austria), creatorul de costume Jacques Reynaud (Franţa), light-designerul A. J. Weissbard (Italia), video-artistul Tomek Jeziorski (Polonia) şi compozitorul Adam Lenz (SUA).
Din partea română: regizorul Bobi Pricop (asistent de regie), scenografii Adrian Damian (asistent decor) şi Adriana Dinulescu (asistent costume).
Print