Criza economică din ultimii ani a adus diminuări semnificative de buget şi în sfera artelor, a tăiat zdravăn din bugetele festivalurilor, dar teatrul nu este domeniul cel mai afectat. Prevăzători de nevoie, directorii instituţiilor de spectacol au mizat anul trecut pe un număr moderat de spectacole noi, amplasate în programe de management nu tocmai uşor de interpretat. Au mizat pe Anul Caragiale, oferind producţii de niveluri diferire şi de facturi diverse, semn de normalitate. În ultimele zile din 2013, an în care teatrele s-au întrecut în montări, unele inspirate, altele mai puţin, după piesele dramaturgului naţional, Naţionalul craiovean a găzduit o premieră surprinzătoare pentru peisajul teatral din România de criză, unde numele regizorului este mult mai important decât spectacolul lui.
Cu câteva zile înainte de Crăciun, un spectacol de poezie e numai bun pentru spectatorul venit de la cumpărăturile de sărbători. De fapt, un spectacol de poezie, oricum ar fi el, e numai bun pentru spectatorul român de azi, care se confruntă cu din ce în ce mai multe tentaţii comerciale. E numai bun să trezească un tip de atenţie adormit în omul contemporan, care-şi trăieşte viaţa pe Facebook, într-o lume în care „totul este contestat, unde Cele Zece Porunci sunt marginalizate, unde faptul de a vorbi despre Dumnezeu este considerat ocupaţia mitocanilor, unde viaţa sau dragostea nu mai sunt cele mai importante valori“, aşa cum scrie regizorul Janusz Wisniewski.
Artistul polonez invitat să lucreze la Craiova crede că teatrul are o misiune cu două componente: să creeze şi să salveze valori, să salveze creând. Şi în acest spirit şi-a încălzit laboratorul de idei, găzduind o trupă de actori obişnuiţi să lucreze cu regizori foarte diferiţi între ei şi punând la cale un discurs scenic despre patimile devoratoare, la fel de distrugătoare astăzi, ieri şi mereu. Mai mult de o oră, scena sălii mici a teatrului devine un teritoriu al poeziei, străbătut de lumini şi umbre, de personaje şi fantoşe, de dureri şi bucurii, aşa cum sunt ele date omului şi aşezate într-un scenariu alcătuit din texte preluate din Vechiul Testament şi din Psalmi, după William Shakespeare şi W.H. Auden, Adam Mickiewicz şi Max Ehrmann. Un flux de tablouri mai lungi şi mai scurte se creează pe scenă din lacrimi şi şoapte, din ţipete şi ritmuri muzicale ambigue, din gesturi concrete şi abstracte, din umbre vorbitoare şi siluete unduitoare. Iar viaţa şi dragostea, dacă tot l-am citat pe regizor, sunt cele mai importante valori, cu atât mai mult cu cât sensurile lor se coagulează pornind de la povestea lui MacBeth.
Regizorul polonez Janusz Wisniewski, câştigător al unui Premiu Herald Angel pentru Excelenţă la Edinburgh şi al multor altor distincţii importante din Europa, a fost un fel de jazzman ce conduce o improvizaţie pornind de la o temă şi aşa s-a născut Apocalipsa după Shakespeare. Spectacol de grup, dar permiţând în acelaşi timp ca individualitatea fiecărui interpret să fie bine pusă în valoare, noua producţie de la Craiova vorbeşte despre destrămarea lumii, despre pierderi irecuperabile, despre prăbuşirile unor sensuri pe care omul de azi le-a pierdut. Personaje biblice se întâlnesc cu personaje shakespeariene într-un recital bogat în elemente simbolice, umbre se întâlnesc cu lumini, strigăte se întâlnesc cu şoapte şi sensibilitatea spectatorului e trimisă dincolo de ce se vede pe scenă, dincolo de forme, spre un zonele invizibile ale existenţei.
Greu de spus ce soartă va avea un spectacol de poezie, cu destule secvenţe criptice, într-o vreme în care meditaţia în limbajul poeziei pare desuetă. Uşor de spus însă că suntem în faţa unui eveniment necesar, a unei invitaţii la reflecţie, pe care ne-o propune un teatru care se respectă pe sine şi-şi respectă spectatorii.
Print