E foarte cunoscută și a câștigat toate premiile importante din lumea teatrului. E o artistă care și-a început drumul ca actriță la Comedia Franceză, în Parisul în care s-a născut dintr-un tată pe jumătate iranian și o mama evreică din Ungaria. Scrisă în 1987, sclipitoarea şi sfidătoarea comedie „Artă” de Yasmina Reza a avut premiera în 1995 la Paris, după care a urmat un destin fericit. Recompensele au venit imediat: Premiul Molière pentru Cel Mai Bun Autor, Premiul Tony pentru Cea mai Bună Piesă şi montări în peste 30 de ţări. Este, de asemenea, piesa care a propulsat-o pe autoare în atenţia teatrului american. Piesele ei se joacă la teatrele cele mai importante din lume. La București montarea lui Cristi Juncu „Artă”, la Teatrul Bulandra, face parte din repertoriu de câțiva ani. „Le Dieu du Carnage” – piesă montată şi la Teatrul de Comedie din Bucureşti, cu titlul ”„Doamne… ce măcel!” de Lucian Giurchescu și, de asemenea la Teatrul Nottara, sub titlul „Zeul măcelului”, de Claudiu Goga – a văzut lumina rampei în 2007 şi a avut acelaşi destin. Tot atunci, Roman Polanski a ecranizat piesa, în „Carnage” publicul văzându-i în rolurile principale pe Kate Winslet, Jodie Foster sau Christopher Waltz. Spectacolele montate în mai multe capitale europene au câştigat premii cu nemiluita. Producţia regizată de Matther Warchus la Londra în 2008 a primit şi Premiul Laurence Olivier pentru Cea Mai Bună Comedie Nouă. În 2009, spectacolul de pe Broadway a câştigat Premiul Tony pentru Cea Mai Bună Piesă de Teatru.
Şi încă un „detaliu” care nu avea cum să nu joace un rol important pentru portretul autoarei. Tot în 2007, Yamina Reza a publicat o carte de mare ecou în Franţa: „L’Aube le Soir ou la Nuit” („Zorii, seara sau noaptea”), scrisă după o participare de un an la campania electorală a preşedintelui Nicholas Sarkozy şi dedicată unui misterios purtător al iniţialei „G.”, despre care s-a speculat că ar fi Dominique-Strauss-Kahn, fostul preşedinte al Fondului Monetar Internaţional. Acesta din urmă este, previzibil, cea mai vândută carte a Yasminei Reza.
Cât despre cea mai bună, criticii literari din Franța susțin că ea ar fi romanul publicat anul trecut, „Fericiți cei fericiți”, tipărit și la Editura Polirom, în traducerea semnată de Luiza Vasiliu. Pentru cei care știu teatrul Yasminei Reza, nicio supriză, doar o confirmare. Pentru ceilalți, o descoperire: o scriitoare contemporană care a mai publicat proză, dar care acum a venit cu o carte ce spune mai mult decât o sută de alte cărți ale contemporanilor despre
nefericire și mai ales despre nefecirirea cuplului, acest mister de nedezlegat pentru toată lumea.
În scene scurte, scrise cu nerv, cu luciditate, ironie și multă amărăciune, străbătute de picături delicate de umor, Yasmina Reza desface cuplul în straturi fine, atât de fine și atât de multe, că nu mai rămâne nimic din el. Poate doar singurătatea fiecăruia și, cumva, imposibilitatea împlinirii. Și, lângă ea, o serie de instantanee din vieți fărâmițate, într-o epocă fărâmițată. O serie de instatanee este și romanul în sine: imagini din mai multe vieți, imagini ale nefericirii și ale suferinței, tratate cel mai adesea cinematografic, un inventar de chipuri, stări, incompatibilități și incapacități, în care regăsim tineri și maturi, adolescenți și vârstnici.
De exemplu, pe Robert Toscano, jurnalist însingurat alături de soția cu care se ceartă în supermarket din cauza unei bucăți de brânză. Sau pe tânărul doctor Philip Chemba, adoratul bolnavilor aflați în stadiu terminal, dar nefericit posesor al unei înclinații spre promiscuitate, spre sexualitatea plătită din păduri întunecate, și al unei singurătăți impenetrabile. Sau pe Chantal Audouin, amanta care se crede unica amantă. Ș.a.m.d. Scenele se petrec peste tot: la cumpărături, la înmormântare, la spital, la birou, la gară, la o cabană în munți, în dormitorul conjugal etc. Sunt scene scurte, care spun enorm, scrise concentrat, fără risipă și fără zorzoane, subsumate unui explicit motto borgesian: „Fericiți cei iubiți și cei iubitori și cei care se pot lipsi de iubire. Fericiți cei fericiți”.
Yasmina Reza scrie proză așa cum scrie și teatru: cu adevărul simplității și cu simplitatea adevărului, cu ironie tristă și cu un umor care-ți dă ceva poftă de viață, cu forța scriitorului care are ceva de spus. Bâlciul deșertăciunilor se desfășoară atât de simplu și
atât de relevant în fragmentele care alcătuiesc acest roman de mici dimensiuni, încât cititorului aproape că nu-i mai rămâne nimic de comentat. Scenele se succed repede, personajele se dezvăluie natural, nu au nevoie de comentarii, explicații sau reflecții, și numai în câteva secvențe. Pentru oamenii de teatru, „Fericiți cei fericiți” ar fi un foarte bun material de studiu.