Între vocaţia de a cunoaşte şi dorinţa de a fi: Yentl. Minte de bărbat şi inimă de femeie, iar sufletul… Sufletul? Cu Yentl, regizorul Erwin Şimşensohn a ales să vorbească despre „divina androginitate a sufletului”.
Cea mai recentă premieră a Teatrului Evreiesc de Stat este povestea unei fiice de rabin, inteligentă şi în secret instruită, care se răzvrăteşte împotriva propriei condiţii: aceea de femeie într-o societate tradiţională, restrictivă.
Erwin Şimşensohn s-a lăsat fermecat de personalitatea lui Yentl şi i-a urmărit cu sufletul la gură – poate şi de aici tensiunea înaltă a spectacolului – destinul sinuos. Pentru că Yentl, lepădând hainele femeieşti, s-a angajat, cu numele de Anschel, într-o luptă periculoasă nu doar cu prejudecăţile, ci, în primul rând, cu sine însăşi. Periculoasă fiindcă atunci „când trupul îmbracă haine străine, sufletul se tulbură”.
Yentl este dramatizarea unei proze scurte scrise de Isaac Bashevis Singer – Yentl the Yeshiva Boy –, pe care laureatul (1978) premiului Nobel a dramatizat-o împreună cu Leah Napolin pentru Broadway. Spectacolul a cărui premieră absolută a fost în 1975 a avut-o ca protagonistă pe Tovah Feldshuh. Celebritatea i-o va câştiga însă Barbra Streisand în 1983, cu un musicalul pe care îl regizează şi al cărei protagonistă este.
La Teatrul Evreiesc de Stat, într-un spaţiu de joc avansând până în sală, decupat cu lumină albă, crudă – plan care va fi al rezoneurului, luat în stăpânire de cel care se va adresa direct publicului – , Anschel – cu graţie, cu inteligenţă, cu simţul umorului ascuţit până la cinism – vine să ne spună povestea lui Yentl. Extrem de feminină, Alexandrei Fasolă îi reuşeşte desăvârşit aparenţa androgină. Pe întreg parcursul spectacolului, vocea şi gesturile ei se încarcă de senzualitate şi, deloc paradoxal, se spiritualizează. Senzualitatea îi va cuprinde, în tonuri complementare, şi pe Avigdor, şi pe Hadass, într-un triunghi în care liniile de câmp magnetic se organizează pentru fiecare dintre cele două distribuţii altfel. Yentl, Anschel ca băiat şi student la ieşivă, se împrieteneşte la cataramă cu Avigdor, partenerul ei/lui de studiu. Între ei va străluci (şi îi va întuneca) Hadass: amândoi o iubesc, ea îi iubeşte pe amândoi. Este interesant cum regizorul a optat pentru o distribuţie dublă: cu Mihai Conrad Mericoffer şi Darius Daradici pentru rolul lui Avigdor şi Raluca Aprodu, respectiv Iolanda Covaci pentru rolul lui Hadass. Alexandra Fasolă şi Mihai Conrad Mericoffer dezvoltă o relaţie subtilă, care augmentează propensiunea spre idealul androgin, în timp ce Darius Daradici îşi atrage partenera cu forţa dominatoare a masculinităţii. În ceea ce o priveşte pe Hadass, Raluca Aprodu evoluează, spectaculos, în zona feminităţii expansive, iar Iolanda Covaci este introvertită, fragilă şi cu un aer de mister. Echipa este omogenă şi nu pot cita niciun nume dintre cele optsprezece fără a-i nedreptăţi pe ceilalţi actori. Aici s-ar cădea, aşadar, să găsim un loc pentru aplauze.
Spectacolul creat de Erwin Şimşensohn are o anume teatralitate care îmi aminteşte de montările Cătălinei Buzoianu, aşa cum jocul Alexandrei Fasolă m-a dus mai degrabă cu inima decât cu gândul la Valeria Seciu. Este plăcut şi reconfortant să vezi cum arta magistrului devine pânză freatică şi hrăneşte arta unui discipol. Erwin Şimşensohn delimitează clar spaţiul de joc, decupează prin ecleraj şi se foloseşte justificat de codurile proxemice. Luciditatea nu exclude însă emoţia. El reuşeşte să creeze emoţie nu numai mizând pe jocul actorilor, ci şi construind situaţii-pandant. Iată doar două exemple: la moartea tatălui, Yentl, chiar împotriva ritualului (o femeie nu are voie să spună Kadiş) va spune rugăciunea, iar cei zece, fără voie, îi vor răspunde amen, aşa cum la logodna lui Avigdor cu Peşa ea/el, va cânta, iar ceilalţi o/îl vor urma. Sau momentul de după baia rituală a lui Hadass, în care îi vedem pe Yentl/Anschel, Avigdor şi Hadass împreună într-o realitate-nonrealitate ce prefigurează dezvoltarea ulterioară a acţiunii. O acţiune în care simbolul este esenţial. În care imaginea plastică rezolvă situaţii aproape insurmontabile, aşa cum este noaptea nunţii lui Anschel cu Hadass. În care emoţia devine sufocantă atunci când aflăm că pe fiica lui Hadass şi a lui Avigdor o cheamă Yentl. Şi cred că pentru regizorul Erwin Şimşensohn Yentl este un spectacol de maturitate.
Print