Cristian Opriş
“Cronicar de ocazie” este o rubrică deschisă tuturor opiniilor cititorilor noştri. Le mulţumim pentru texte şi, la sfârşitul lunii, premiem cea mai frumoasă dintre cronici cu o carte din colecţia Yorick de la Editura Nemira.
Piesa lui Federico Garcia Lorca, poate cel mai popular scriitor de spaniol al secolului XX, abordează o problemă foarte ofertantă, a fertilităţii, problemă care lasă loc ritualului în teatru. Ritual care poate fi rezolvat în fel şi chip. Poate asta şi-a spus şi regizorul Béres László, în cazul Yermei. O femeie care, deşi a cunoscut bucuria căsătoriei, nu poate cu niciun chip să aibă copii. “Unele femei au sânge cât pentru patru sau cinci copii. Iar dacă nu-i are, se-nrăieşte.”, spune ea. Sub semnul acestei neputinţe stă toată povara personajului urmărit nu numai de propriile remuşcări, dar şi de comunitate, prezentă până în cele mai mici detalii şi într-un mod foarte ingenios. Spectacolul nu se concentrează însă atât pe intrigile oricum previzibile ale comunicaţii începutului de secol XX, cât, bineînţeles, pe drama Yermei, înveşmântată într-un costum alb care nu oglindeşte, totuşi, liniştea, ci, din contră, străduinţele celei care-şi doreşte cu toate puterile să fie mamă.
Deloc încărcată, scenografia funcţionează foarte ingenios. Un pat destul de mic pe mijlocul scenei şi o oglindă uşor înclinată, aflată în spate, ia aici rolul unui al cincilea perete, astfel încât, indiferent de poziţionarea în sală, patul ajunge să fie proiectat în peretele-oglindă, situaţie în care aproape niciuna dintre acţiuni nu-i scapă spectatorului. O a doua oglindă, ovală, de mai mici dimensiuni, poziţionată deasupra celei mari, are, când rol de reflexie, când vine în sprijinul light-design-ului, care, proiectat, schimba imediat atmosfera deja existenta pe scenă. La toate acestea e de ajuns să adăugăm cântările live ale celorlalte personaje – îşi fac simţită prezenţa prin dans, prea puţin la nivelul textului – pentru a obţine un teatru viu, care, deşi realizat în condiţii improprii (aspect subliniat în mai multe din intervenţiile doamnei Alice Georgescu) se poate prezenta mai mult decât onorabil la un festival precum FNT-ul.
Prima scenă din actul întâi, scenă a desfătării în cuplu, nu numai că oferă, prin dans, o imagine foarte clară a ceea ce ar putea urma, dar tocmai prin prisma forţei emise, şi a cromaticii, oferă o adevărată bucurie la nivel vizual, fără a apela la vulgaritate. După mai multe eforturi nereuşite, bărbatul rămâne inert pe un scaun în partea dreaptă a scenei, pe tot timpul actului I. Nici pe parcursul celorlalte acte – desigur, cu câteva excepţii – poziţia sa nu se schimbă foarte mult. Ceea ce îl transformă foarte uşor dintr-un personaj indiferent, în actant la drama soţiei sale. Textul este de cele mai multe ori acompaniat de paşii de step, care contribuie şi ei la însufleţirea scenei.
Mai apoi, după cearta dintre cei doi soţi, are loc primul ritual, care apelează la descântece. Aici, Dolores, interpretată de Lucreţia Mandric, reuşeşte foarte bine dominarea spaţiului de joc. Element foarte ingenios, evantaiele udate în apă ajung să servească rugăciunilor repetate, menite să înlăture blestemul. Sortit eşecului, primul ritual este urmat de un al doilea, previzibil şi totuşi surprinzător, concretizat într-o slujba ortodoxă. Treisprezece personaje în frunte cu preotul, fac un mic înconjur al scenei prin care se încearcă din nou eliberarea femeii. Este sugerată astfel soluţionarea problemei prin prezenta practicilor bisericeşti, şi nu prin obiceiurile străvechi de origine păgână. Sunetul clopotelor şi tămâia sunt, de asemenea, prezente. Cu toate acestea, sfârşitul vine printr-o crimă, care vrea să pună capăt tuturor frământărilor în ceea ce priveşte naşterea a măcar unui singur copil, asta în situaţia în care, la un moment dat se spune pe un ton mai mult decât ironic: “copiii vin de la sine”.
Stingerea luminii la trecerea dintre acte, în contextul unui demers “cu cărţile pe masă” e poate singurul element care deconectează de la acţiune, deşi ea reuşeşte a-şi relua locul destul de repede. Cele câteva ezitări la nivelul jocului sunt uşor trecute cu vederea datorită îmbinării atât de reuşite între teatru, muzică şi dans care nu menajează în niciun moment. Acest lucru îmi confirmă încă o dată faptul că bunele condiţii pentru a face teatru nu sunt mereu direct proporţionale cu calitatea actului artistic. Dar asta nu cred că mai constituie o noutate pentru nimeni. Teatrul nu înseamnă neapărat extravaganţă, actori-vedetă sau bugete enorme, irosite de multe ori pe proiecte care ar fi putut realizate, cu puţină imaginaţie, măcar la fel de bine, cu mult mai puţini bani. Fără să vorbim aici de martiri sau de victime. Ar fi stupid să credem că cineva ar opta pentru o scenografie “săracă” doar pentru a atrage atenţia. Cert e că de foarte multe ori, un teatru “sărac” are mult mai multă putere decât un oricare altul…
Print