Îmi plac cifrele. Mai puţin bilanţurile şi contorizările contabile. Cifrele ca simboluri magice. Numerologia ca ştiinţă subterană aproape ocultă. Numărul 453 de exemplu. Pare aleator. Nu e nici prim, nu e nici în şirul lui Fobonacci. Ca dată istorică înseamnă, totuşi, ceva. În 453 î.Hr. a murit Attila Hunul. Îmi plac şi datele. 02.04.2012, de exemplu. Nu s-a întâmplat nimic important la scara istoriei atunci. Are o simetrie, cumva, şi o simplitate. Şi simetria îmi mai place. Și simplitatea.
Din 2 aprilie 2012 şi până astăzi am scris pentru revista Yorick. 453 de aticole. Unele mai inspirate, altele mai puţin. Toate, sper eu, argumentate. În cei şapte ani de colaborare neîntreruptă am devenit critic de tearu scriind pentru Yorick. 453 e doar un număr. Mic, mare – depinde cu ce îl compari. În numerologie corespunde cifrei 3 – 4+5+3=12, 1+2=3. Se spune că ar fi „cifra creativului”. Întâmplările nu îmi plac, aşa că prefer să cred că nu e întâmplătoare această asociere. Apoi, ar mai fi şi cifra 7 („cifra spiritualului”) – cei şapte ani petrecuţi la Yorick. Aceşti ani nu ar fi fost posibili dacă nu ar fi existat o altă dată: 21.12.2009. Ziua în care am fost anunţată că am câştigat concursul „Cronicar de ocazie” al revistei aflate pe atunci în primul an de existenţă, jurizat de George Banu. Era ultima zi din zodia Săgetătorului, guvernată de planeta Jupiter – supranumită şi „planeta-profesor”. Altă ne-întâmplare.
Lăsând deoparte coincidenţele şi speculaţiile pseudo-mistice, experienţa mea numită Revista Yorick înseamnă lecţii de profesie de care aveam nevoie. Având libertatea absolută a opiniilor mele, am ales fără nicio interdicţie despre ce şi cum să scriu. Deşi pare puţin, acest lux al scrisului fără supra-control clădeşte mai consistent din punct de vedere etic şi moral decât orice delcaraţii demagoge. Asumarea opiniei, curajul de a-ţi folosi vocea, căutarea argumentelor celor mai clare pentru a spune ce vrei să spui, vertical, drept, sub semnătura ta, cu riscul de a nu avea dreptate, dar cu sinceritatea de a nu greşi faţă de tine însuţi. Aşa am scris la Yorick şi voi continua să o fac şi de acum înainte, pentru simplul motiv că nu cred că altfel are vreun sens.
Primul articol publicat aici, „Cabina artistelor la Arcub sau de ce iubim actorii” începea aşa: „Mirajul scenei, lumina reflectoarelor şi aplauzele publicului. La asta se gândeşte spectatorul obişnuit când e vorba de actori. Stereotipuri benigne, duioase şi, de ce nu, flatante. La drept vorbind, de ce ar fi interesat omul venit în sala de teatru pentru a fi minţit frumos de travaliul profesiei. După căderea cortinei începe „spectacolul vieţii” – mărunt, meschin, obişnuit în comparaţie cu fascinaţia poveştilor croite ingenios şi cu talent. Lumea teatrului – pentru că, vă rog să mă credeţi, este o lume – se salvează cumva de banalitatea cotidiană şi rămâne la fel de spectaculoasă şi emoţionantă chiar şi când machiajul dispare şi costumele stau agăţate în cuier.” Astăzi poate că aş formula mai simplu, cu mai puţine neologisme care nu mai vor să impresioneze pe nimeni, dar ideea probabil că ar rămâne aceeaşi. Lumea teatrului mi s-a descoperit a fi într-adevăr specaculoasă şi emoţionantă, dar, nu aşa cum credeam eu, asemeni Ninei lui Cehov, ci întru puterea de a îndura. Teatrul e o cursă lungă, cu obstacole, o cursă de rezistenţă, o luptă corp la corp din când în când, de gherilă, alte ori un ping-pong de replici isteţe, altă dată un roi de albine care înţeapă până la sufocare, sau un supeu diplomat şi elegant.
Bârfele suculente, scandalurile iscate în pahare cu apă sau alcool, micile râci, marile rivalităţi, interesul care planează atoatestăpânitor peste capetele tuturor celor care îşi fixează privirea doar asupra lui, felicitările spuse cu subînţeles opus, amabilităţile false, dragul exagerat al celor despre care tocmai ai scris ceva „de bine” şi ura feroce ascunsă în spatele indiferenţei a celor despre care tocmai ai scris „ceva de rău”, capra vecinului care trebuie obligatoriu să moară, parul din ochii personali pe care nimeni nu recunoaşte decât off the record că îl vede dimineaţa în oglindă, „prietenii” de ocazie sau „pe perioadă determinată”, o bogăţie de relaţii cu fel şi fel de personaje coborâte parcă direct de pe scenă – şansa de a face cunoştinţă cu ele, cu personajele acestea fascinante, am avut-o pentru că scriam la Yorick. De-acum am devenit şi eu un personaj şi caut să îmi găsesc adevărul scenic, apelând mereu la umor şi distanţare.
De-acum tichia de bufon shakespearian va sta agăţată în cui. O voi înlocui cu o alta, la fel de sunătoare, sau, poate, nici nu mai e nevoie de protecţia vreunei tichii. Luxul de a spune ce şi cum vrei aparţine nebunilor haioşi care sunt îngăduiţi la curte. Când curtea se destramă, însă, nebunii se ţin de mână şi pornesc la drum prin praf, continuând să spună adevărul cui vrea să îi asculte.
25.06.2019 – o zi din zodia Racului, cu temperatură maximă de 29 de grade. 2+9 = 11 – „Numărul Maestru”. Şi eu nu cred în coincidenţe.
Print