Yuriy Kordonskiy: Fac spectacole ca şi cum aş compune muzică

Întâi a fost matematica, mai exact informatica, în cazul ucrainianului Yuriy Kordonskiy. Apoi a fost teatrul, descoperit cu ajutorul regizorului Lev Dodin, care i-a fost profesor la Academia de Teatru. Şi teatrul a rămas, înghiţind matematica, dar şi toată poezia ei. Regizorul Yuriy Kordonskiy a montat mult la Sankt Petersburg şi a susţinut ateliere în multe colţuri ale lumii. Momentan locuieşte în SUA şi predă teatru la Wesleyan University, Middletown.

Se află la cel de-al cincilea spectacol montat în Bucureşti. Colaborarea cu Teatrul Bulandra, începută în anul 2000, continuă acum cu “Îngropaţi-mă pe după plintă”, adaptare după romanul lui Pavel Sanaev. Despre acesta, despre teatru în general, despre regie şi actorie am stat de vorbă într-o seară de ianuarie, într-o cabină din Teatrul Bulandra. 

„Îngropaţi-mă pe după plintă”, spectacolul care a avut premiera la Teatru Bulandra luna aceasta, tratează o tematică amplă: copilărie, dragoste, nebunie etc. Aţi început lucrul cu intenţia de a reliefa ceva anume?

Aş simplifica mult, dacă aş spune că există o temă principală căreia i se subordonează celelalte. În general, nu-mi place să formulez tot. Nu obişnuiesc să articulez totul în cuvinte. Dacă faci aşa ceva, spectacolul poate deveni sau părea plictisitor şi superficial. În acest spectacol plutesc mai multe teme, ca un nor. Dar sigur că întrebarea crucială priveşte lucrurile pe care oamenii şi le pot face unii altora, mai ales cei care se iubesc. Este vorba despre câte lucruri frumoase şi urâte îşi pot face unii altora, despre câtă suferinţă îşi pot provoca, îndeosebi celor pe care-i iubesc. O altă întrebare ar fi „Ce este maturitatea?”. Povestea este istorisită din perspectiva unui adult care-şi aminteşte copilăria. Şi se vede diferenţa dintre ce percepe când are 9 ani şi cum o vede când are 40 de ani. Diferenţa între aceste două abordări, care aparţin aceluiaşi personaj, pune sub lupă maturitatea, modul în care înţelegem lucrurile. De obicei, înţelegerea survine prea târziu, când nu ne mai putem întoarce şi nu mai putem schimba nimic. De asemenea, se vede cât de greu ajungem la iertare, mai ales când este la mijloc multă suferinţă. Iată principalele linii tematice ale poveştii.

Când aţi început lucrul efectiv ştiaţi clar ce o să iasă?

Niciodată nu ştiu clar ce o să iasă. E altfel de fiecare dată. Uneori, dacă am noroc, încep lucrul cu scenograful, chiar înainte de a mă întâlni cu actorii. Câteodată am în minte anumite imagini, anumite momente de la care să pornesc. Alteori nu pot lucra cu scenograful înainte de a începe repetiţiile cu actorii, aşă că în astfel de situaţii nu am o imagine de ansamblu, n-am idee cum va fi produsul finit. Întotdeauna improvizaţia joacă un rol hotărâtor. Un regizor poate cădea adesea în această capcană – de a calcula, de a prestabili totul în minte, de a şti totul de la început. Mai ales regizorii tineri cad în capcană, aşa cum am căzut şi eu când eram mai tânăr. S-a întâmplat să-mi construiesc totul în minte, după care să oblig actorii să intre strict în respectiva structură şi să fiu mulţumit că fac exact ce vreau eu. Numai că am uitat să mă întreb dacă e bine ce fac. Este esenţial să faci un pas înapoi şi să te întrebi dacă eşti pe drumul bun. Am observat că da, făceau ce voiam eu, dar nu era bine. Iată o greşeală pe care am făcut-o, drept pentru care acum mă apuc de lucru după ce mă pregătesc, mă documentez temeinic, dar în acelaşi timp încerc să rămân deschis la propunerile lor. Actorii pot crea o altă poveste. Cu ei sunt întotdeauna atent şi deschis, pentru că vreau să le păstrez sensibilitatea, s-o las să se dezvăluie. Mi se pare un lucru minunat. De fapt, ei sunt creatorii spectacolului, iar eu doar îi ajut să spună povestea, să găsească mijloacele cele mai bune. Dar ei sunt creatorii, cel puţin tot atât cât regizorul este creator.

La acest spectacol cum aţi ales distribuţia?

Pe unii dintre actori îi cunoşteam pentru că mai lucrasem cu ei sau îi văzusem în alte roluri – este vorba despre Mariana Mihuţ şi Andreea Bibiri. Pe Marian Râlea îl ştiam, îl văzusem în spectacole, stătusem de vorbă cu el de mai multe ori, dar nu colaborasem niciodată. S-a întâmplat să am surprize extraordinare cu actori pe care nu-i cunoşteam sau cu care nu schimbasem o vorbă. Este şi cazul lui Claudiu Stănescu. Ştiam doar cum îl cheamă şi cum arată, ne-am întâlnit în Teatrul Bulandra, când lucram la alte spectacole de aici. Acum ne-am întâlnit, am stat de vorbă, am văzut ceva în ochii lui, ceva care mi-a spus că arde înlăuntrul lui focul de care aveam nevoie pentru acest rol. Şi nu m-am înşelat.

Dar în general ce căutaţi la un actor?

Forţa şi capacitatea creatoare, dorinţa nu numai de a-mi urma instrucţiunile, ci de a dărui, de a da ceva nou, altceva decât spune regizorul. Pentru mine, personalitatea actorului este esenţială. Există actori minunaţi, de mare succes, care pot face orice pe scenă, dar sunt oameni care nu citesc sau nu ascultă muzică.

Există aşa ceva?

Da. Şi, din punctul meu de vedere, este la fel de important să fie actori buni şi să aibă personalitate puternică. Am nevoie de actori cu care să vreau să vorbesc nu numai despre spectacol, ci şi despre politică, istorie sau literatură. Ceea ce şi fac de multe ori, după repetiţie, când stăm de vorbă despre cărţi, muzică sau filme. Ştiinţa vieţii face parte din talent, ca şi capacitatea de a percepe o mulţime de lucruri din exteriorul, nu numai din interiorul teatrului.

Un element uşor de observat în creaţia dvs., deci şi în noul spectacol, este dimensiunea muzicală, care joacă un rol  important. Este corect?

Absolut corect!  Pentru mine, sunetul şi muzica sunt vitale. Uneori mi se întâmplă să mă gândesc la o piesă şi singurul element cert care prinde contur în mintea mea, înainte să încep lucrul, să fie sunetul. Câteodată un cântec nu-mi dă pace un an întreg şi ştiu că el este pentru un spectacol anume. N-am montat niciodată „Trei surori”, dar ştiu exact ce muzică aş folosi. Când mă gândesc la piesă, îmi vine imediat în minte un ritm anume. Şi invers, când aud ritmul, ştiu că e pentru „Trei surori”. În afară de muzică, n-aş şti acum exact cum să fac „Trei surori”.

În teatru, sunetul este întotdeauna crucial. El conferă o altă dimensiune, creează mai multe niveluri, construieşte contrapunctul. Uneori simt că fac spectacole ca şi cum aş compune muzică. Sunt foarte sensibil la acest aspect. Unele dintre montările mele sunt ca nişte simfonii în patru părţi, altele, ca trio-uri pentru violoncel. Iar altele sunt aidoma ritmurilor de jazz. Gândesc adesea în termeni specifici muzicii – laimotiv, contrapunct, sincopă…

Cu care dintre aceste spectacole vă mândriţi cel mai tare?

Nu ştiu, toate sunt importante.

Dar dacă ar trebui să alegeţi unul care să vă reprezinte într-o carte, să spunem?

Atunci, n-aş alege. Bineînţeles că cel mai recent sau cel pe care-l am în lucru mă preocupă întotdeauna cel mai mult. Privind în urmă, ştiu exact ce mi-a ieşit şi ce nu într-un spectacol sau altul. Mă întorc mereu la spectacolele vechi şi mă gândesc la ele. Dar unul singur n-aş putea alege, ar fi nedrept. Fiecare a fost un pas care a contat în viaţa mea.

Dar teatrul care contează în viaţa dvs. cum arată?

Probabil că nu e treaba mea să descriu propriul meu teatru. Eu fac ce simt, iar cei din exterior observă tendinţe etc. Certă este însă convingerea mea că teatrul trebuie să vorbească despre fiinţa umană. Nu cred că teatrul este manifest politic sau o unealtă pentru schimbări sociale. Şi nu cred că schimbă cu adevărat lumea aceasta etc. Opinia mea personală este că teatrul e o modalitate de a cerceta omul – sufletul, mintea – şi universul lui, atât de încâlcit. Piesele care vorbesc despre fiinţa umană pot îmbrăca orice formă teatrală – realism psihologic, teatru de stradă, commedia dell’arte, kabuki… Am văzut un minunat spectacol kabuki care mi-a părut a spune mult despre fiinţa umană, deşi era realizat strict în structura acestei forme tradiţionale din Japonia. Aşadar, caut teatrul care explorează adâncimile omului. Teatrul care vrea să deranjeze, să şocheze, să scandalizeze societatea sau să măgulească şi să distreze nu mă interesează.

În ce priveşte regia, vă simţiţi legat de vreo tradiţie?

Rădăcinile mele sunt în teatrul rusesc, bineînţeles. Cum aş putea nega? Dar tradiţia rusească nu e una singură. Lev Dodin, profesorul meu de actorie şi de regie, a avut, la rândul lui, profesori care i-au modelat viaţa artistică şi crezul. Unul dintre ei fusese studentul lui Stanislavski, iar altul, al lui Meyerhold. Aşa că… Teatrul rusesc este, în realitate, foarte divers – nu se reduce la realism, căci există şi Meyerhold, şi Nekrosius. Într-un fel, Lev Dodin este „nepotul” lui Meyerhold şi Stanislavski, iar eu sunt „stră-strănepotul” lor! Genealogia mea urcă până la aceşti doi uriaşi. Ca atare, rădăcinile mele sunt înfipte adânc în ţinutul psihologiei şi al analizei psihologice. Caut întruna detaliile şi vreau să văd răspunsurile comportamentului uman în diverse situaţii. Dar, în acelaşi timp, experimentez cu genul şi cu formele, încerc poezia, încerc măştile, aşa cum a făcut Meyerhold. Am regizat spectacole în care toţi actorii purtau măşti. Am lucrat mult la pregătirea pentru interpretarea cu mască, preluând sugestiile lui Jacques Lecoq. Şi asemenea forme îmi stârnesc o curiozitate vie. Însă nu mă interesează forma fără conţinut, ceea ce ar putea fi un efect al tradiţiei ruseşti. În ce mă priveşte, conţinutul contează întotdeauna.

Ca artist, îi sunt îndatorat, fireşte, lui Lev Dodin. Le sunt îndatorat şi unor oameni de teatru pe care nu i-am cunoscut, dar ale căror cărţi au dat totul peste cap înlăuntrul meu. Merele regizor rus Anatoli Efros m-a influenţat mult. De ani întregi îi tot citesc şi recitec cărţile. Pe de altă parte, sunt marcat de spectacole ale lui Peter Brook, Giorgio Strehler sau Eimuntas Nekrosius. Iată regizorii cu cea mai mare influenţă asupra creaţiei mele. Lor li se adaugă scriitori şi compozitori.

Ce vă doriţi în această etapă a destinului dvs. artistic?

Texte minunate, texte care să mă provoace, pe care să nu ştiu să le montez, dar care să mă facă să simt că trebuie să le montez. Nu este întotdeauna uşor să găseşti astfel de texte, care să te ţină treaz toată noaptea sau să te trezească din somn. Pentru mine, un text care te tulbură profund este o mare fericire. Iată după ce tânjesc mereu.

Şi vreau să trăiesc o viaţă interesantă. Vreau cât mai multe experienţe de viaţă – gusturi, mirosuri, atingeri… Prin ele mă îmbogăţesc. Când ducem o viaţă interesantă, facem teatru mai bun. Dacă nu ştim cum ciripesc păsările sau dacă nu mai ţinem minte ce gust are apa oceanului, ce am putea spune pe scenă?

Print

2 Comentarii

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.