Yvette Hardie este președintele organizației ASSITEJ (Asociația Internațională de Teatru pentru Copii și Tineret) și locuiește în Africa de Sud, unde produce spectacole de teatru pentru copii și adolescenți. Unul dintre spectacolele pe care le-a produs și care i-a influențat profund destinul a fost „Truth in Translation” care a făcut înconjurul lumii la propriu, din Africa de Sud și până în Statele Unite ale Americii, Festivalul de la Edinburgh, Suedia, Croația, Kosovo, Serbia sau Bosnia.
În România, ne-am întâlnit în contextul desfășurării celei de-a XII-a ediții a Festivalului Internațional de Teatru pentru Copii „100, 1.000, 1.000.000 de povești” organizat de Teatrul „Ion Creangă”. Yvette Hardie a făcut parte din juriu și povestește despre cum percepe spectacolele pentru adolescenți din țara noastră, simțind și ea că suntem abia la început de drum. Trecem discuția despre teatrul pentru copii și tineret prin filtrul emoției, al problemelor societății contemporane și ajungem la riscul la care sunt expuși, inevitabil, cei mici. Cum adaptăm poveștile și, mai ales, în ce formă putem exprima adevărul pe care îl trăim astăzi în fața unor ființe încă inocente? Răspunsul lui Yvette Hardie este teatrul bine făcut, cu o mare doză de responsabilitate etică și estetică și comunicarea sinceră la toate nivelurile pe care le implică un spectacol.
Aveți un CV extrem de lung, cu foarte multe realizări. Care dintre ele a fost cea mai importantă în dezvoltarea dumneavoastră?
Am făcut diferite lucruri, în diferite momente din viața mea și toate au avut o strânsă legătură cu teatrul, dar cred că cel mai important a fost turneul spectacolului „Truth in Translation” care a făcut înconjurul lumii. A fost un proiect de nouă ani despre conflictul dintre comunități, care implica inclusiv workshop-uri. La un moment dat, totul s-a legat de ASSITEJ pentru că am întâlnit oameni care ulterior ni s-au alăturat în asociație, dar atunci nu-mi dădeam seama pentru că lucram. Din acel tur în jurul lumii am învățat cum reacționează fiecare tip de spectator, cât de puternic poate fi teatrul, cum ne poate influența gândirea și cum ne poate schimba viața. Când am fost în Kosovo în 2012 am descoperit că existau în jur de șase sau șapte companii de teatru care se născuseră în urma vizionării acelui spectacol. Își doreau să creeze ceva similar, dar în funcție de lumea în care trăiau ei. În cele mai multe workshop-uri era implicați tinerii. Abia atunci mi-am dat seama cât de mult contează să le acordăm atenție. Îi vedeam cum asociau poveștile din spectacol cu propriile lor experiențe personale și am înțeles că teatrul îți poate modifica gândirea, raportată la tine, dar și la lumea din jur. Când ești adolescent și încerci să-ți dai seama cine ești, care este locul tău în societate și ce dorințe ai, teatrul poate deveni un spațiu important în care să înțelegi toate aceste lucruri. După experiența cu „Truth in Translation” am înființat ASSITEJ în Africa de Sud și tot ce fac acum stă sub influența acestei producții.
Când ești adolescent și încerci să-ți dai seama cine ești, care este locul tău în societate și ce dorințe ai, teatrul poate deveni un spațiu important în care să înțelegi toate aceste lucruri.
Vorbiți despre modul în care teatrul poate influența viața unui adolescent, dar noi trăim într-o lume afectată de război, de rasism, de conflicte politice…
Nu cred că teatrul este un spațiu care reflectă doar ce se întâmplă în societate, ci și relațiile dintre oameni, dintre spectator și actor, dintre actor și colegul lui de pe scenă. Un copil poate vedea un spectacol care să nu aibă neapărat un subiect despre lumea în care trăim, ci să ilustreze o dispută pentru un scaun. Asta li se va părea amuzant, le va atrage atenția. Și dacă este un spectacol realizat frumos din punct de vedere estetic și cu integritate din punct de vedere etic, atunci va avea loc un tip de comunicare cu publicul. În teatru, iubesc ideea spectatorului care privește alt spectator, mai ales dacă e vorba despre copii. E o diferență enormă între un public de adulți și unul de copii. Adulții nu pot fi citiți pentru că totul se manifestă intern. Știm cum să ne comportăm în public, ne așezăm pe scaun și ne punem o mască. Copiii, însă, reflectă prin comportamentul lor ce văd pe scenă. Ei vorbesc în timpul spectacolului, dar vorbesc pentru că vor să înțeleagă. Chiar și la final simt nevoia să se implice în lumea poveștii pe care au urmărit-o. Există un spectacol care se numește „Wide Eyes” și e atât de interesant pentru că vorbește exact despre acea senzație: copiii cu ochii larg deschiși spre lume. În acea privire poți vedea izbucnind curiozitatea și imaginația. Prin teatru le poți comunica copiilor lucruri pe care altfel nu ai avea curajul să le spui. Pentru mine teatrul e instrumentul prin care se creează un spațiu pentru dialog și pentru joacă. Copiii învață jucându-se, iar teatrul este o extensie a acestui lucru. Prin educație copiii sunt uniformizați și li se spune să tacă și li se indică clar ce au de făcut. Nu așa înveți. Înveți cu adevărat când te implici, când te joci, când experimentezi, când jonglezi cu ideile. Copiii fac asta tot timpul când se joacă. Teatrul este o formă mai bună de educație pentru că îi învață pe copii cum să gândească.
Ce părere aveți despre spectacolele pe care le-ați văzut în România, în cadrul festivalului?
Sunt spectacole foarte diferite. Am văzut câteva pentru adolescenți, câteva pentru copii mici… Am senzația că artiștii de aici experimentează, că îndrăznesc. Am văzut două spectacole interesante, „iHamlet” și „A douăsprezecea noapte”. Cred că e o zonă nouă a teatrului în care nu există încă foarte multe exemple. Într-un fel, teatrul pentru adolescenți în România se află în faza de pionierat. Dar dorința de a experimenta și de a vedea ce funcționează și ce nu reprezintă un început bun. Și în Africa de Sud, artiștii încearcă lucruri, dar nu sunt siguri ce e bine sau nu…
Formele de storytelling sunt într-o continuă schimbare și în pas cu tehnologia. Ce se întâmplă cu storytelling-ul în spectacolele pentru copii?
De unde vin eu, storytelling-ul este esența spectacolelor pentru copii, de acolo începe totul. În cultura africană tradițională, povestea în sine însemna teatru. Cei mai mulți copii nu experimentează conceptul de storytelling în sala de spectacol, ci acasă, când părinții le citesc înainte de culcare. Formele de storytelling se schimbă, cu siguranță, și cred că tehnicile folosite sunt din ce în ce mai complexe, influențate de media și de mișcările teatrale. De exemplu, am văzut un spectacol după celebra poveste „Frumoasa și bestia” în care întrebările erau mult mai profunde decât forma spectacolului în sine. Ce înseamnă, de fapt, frumos? E posibil ca ceva frumos să fie o bestie și invers?
De unde vin eu, storytelling-ul este esența spectacolelor pentru copii, de acolo începe totul. În cultura africană tradițională, povestea în sine însemna teatru. Cei mai mulți copii nu experimentează conceptul de storytelling în sala de spectacol, ci acasă, când părinții le citesc înainte de culcare.
Cum se poate transforma un spectacol pentru copii într-un spectacol pentru adulți?
Dacă e teatru bun, e teatru bun și atât. Cele mai bune spectacole pe care le-am văzut erau făcute pentru copiii cu vârsta cuprinsă între 0-1 an. Dacă un spectacol e realizat cu grijă, cu talent și cu profesionalism poate funcționa foarte bine și pentru un adult. Greșeala noastră e că ne gândim că ei sunt doar copii, oricum nu înțeleg nimic și atunci facem spectacole proaste sau plicticoase. Avem senzația că nu le vor critica atât de mult. Greșeala și mai mare este că nu se consultă cu publicul atunci când vor să facă un spectacol. Comunicarea sinceră cu un copil, va fi la fel de sinceră și cu un adult. Iar teatrul are întotdeauna mai multe niveluri de înțelegere. Eu văd „Frumoasa și bestia” din perspectiva experiențelor și a vârstei pe care o am. Întrebările mele față de spectacol sunt strict legate de experiența mea. Dar și copilul are întrebările lui. Un spectacol trebuie să comunice ceva important și să o facă sincer.
Care e rolul „emoției” în spectacolele pentru copii?
Există unele comunități în care copiii sunt puternic protejați de emoții. Ne dorim să avem copii fericiți. Suntem obsedați de cuvântul „fericire” și în momentul în care încep să plângă facem tot posibilul să-i facem fericiți la loc. Problema este că în viață nu poți fi fericit tot timpul. Și doar dacă experimentezi tristețea, te poți bucura cu adevărat de momentele de fericire. Noi toți, când am fost copii, am învățat ce înseamnă tristețea, pierderea cuiva drag, ura, gelozia și poate le-am resimțit mai intens decât adulții. Copiii trăiesc într-o lume extrem de emoțională în care învață să-și controleze reacțiile. Artiștii trebuie să fie conștienți de asta. Nu cred că trebuie să facem copiii fericiți cu orice preț, ci să le creăm un spațiu sigur în care să se simtă pentru un scurt timp triști, bucuroși sau furioși și să învețe să împărtășească aceste sentimente. Nu trebuie să le negăm emoțiile. Am văzut un spectacol despre moartea unui hamster și era o poveste extrem de tristă, dar copiii erau pregătiți să vorbească despre asta pentru că și ei pierd un animal de companie și uneori pierd chiar oameni importanți din viața lor. Dar nu toată lumea e de acord cu mine, există practicanți în acest domeniu care vor să-i protejeze mult prea mult, or, eu sunt împotriva acestei direcții.
Print