Maria-Gabriela Constantin
Noua montare a lui Andrei Șerban de la „Teatrul Bulandra” este o piesă shakespeariană mai puțin cunoscută și arareori jucată, căci pare mai prețioasă și mai potrivită pentru lectură.
Povestea, ca toate marile povești, este aparent simplă: Regele Navarrei împreună cu trei nobili de la curtea sa, Dumaine, Longaville și Berowne, depun jurământ să se retragă pentru trei ani, dedicându-se studiului și ascezei. Planul este cât se poate de strict – să postească o dată pe săptămână, să mănânce o singură dată pe zi și să doarmă doar trei ore pe noapte. Și, cel mai important, să trăiască departe de prezența femeilor, iar încălcarea legământului e prevăzută cu pedepse aspre. Intenția lor, nobilă în esență, este greu realizabilă, căci odată luată, temerara hotărâre atrage inevitabil și prima încercare: sosește prințesa moștenitoare a tronului Franței, însoțită de doamnele din suita ei, Rosaline, Katherine şi Marie. Pentru a nu-și încălca jurământul făcut, regele le găzduiește pe acestea pe câmp.
Lucrurile se precipită. Bărbații, stârniţi poate şi de teama ascezei care îi așteaptă, sunt loviți de coup de foudre pentru frumoasele franțuzoiace. Are loc o deconspirare, iar tertipurile „pustnicilor” se acoperă de ridicol, căci sunt demascaţi rând pe rând, când vin în parc, să-şi declame sonetele pe care le-au scris adoratelor lor. Mai are loc o farsă grotescă, în care nobili domni, deghizații în ruși (sic!) se întâlnesc cu frumoasele inimilor lor, acoperite de văluri, pe care le recunosc doar pe baza… cadourilor trimise. Comicul scenei este unul al erorilor.
Inițial doar o joacă galantă în cazul personajelor feminine, iubirea își are în final un contrapunct dramatic simplu și măreț: moartea. Tatăl prințesei, regele Franței moare, solia trebuie să se întoarcă. Jocul nu se încheie și nici nu se împlinește, este doar brusc curmat.
Nobilele doamne pleacă, nu înainte să le ceară bărbaților, dacă vor să-și demonstreze trăinicia sentimentelor, să facă chiar ceea ce-și propuseseră: să trăiască în recluziune vreme de un an (nu trei, cum prevăzuseră aceștia!), apoi… vor vedea. Sfârșitul e prin urmare deschis și tocmai asta îi conferă grandoarea.
Jocul oglindirilor
Care este actualitatea piesei? – m-am întrebat în timp ce urmăream spectacolul, iar răspunsul nu s-a lăsat așteptat: este mai actuală ca oricând. Corespondențele abundă. Nebunia e în toi, lumea de azi într-o crescândă devălmășie, femeia se înăspreşte, bărbatul se vulnerabilizează vrând să manifeste privilegiile feminităţii, dar nu ca asimilare interioară şi completare a propriei naturi, părând adesea să nu-și mai înțeleagă cu adevărat însuşirile arhetipale. Iar peste toate planează o nesănătoasă și contagioasă teamă. Travestiul devine ceva tot mai firesc. Măștile noastre se multiplică la infinit.
Zadarnicele chinuri ale dragostei este despre învrăjbirea sexelor, despre escaladarea unui conflict, în care părțile se întâlnesc fără să mai știe cu adevărat de ce. Spectacolul lui Andrei Șerban propune un joc al multiplelor oglindiri, un speculum speculorum. Sunt oglindiri reciproc distorsionate, oglinzi strâmbe dintre bărbat și femeie, reflectări care ne lasă de înțeles, printre altele, că nu ceea ce facem contează, ci cum anume facem acel ceva. Ideea că scopul nu scuză defel mijloacele.
Scenografia indică o mică piațetă dintr-o periferie a unui mare oraș al zilelor noastre, cu grafitti-manifest pe ziduri: Interzis femeilor. Scena este goală, spațiul de joc gol al lui Peter Brook, populată doar de jocul actorilor şi de un copac – poate chiar Pomul cunoaşterii binelui şi răului din Eden, dar și etern simbol al verticalității, axis mundi. Restul se încarcă de semnificații prin neîncetatul joc de lumini.
Semnificativ mi se pare faptul în textul shakespearean însuși suveranul – care în mod tradițional simbolizează mediatorul între cer și pământ, legiuitorul, ce are rolul de a-și impulsiona supușii prin propriul model și de a reglementa totul pentru a stabili și menține echilibrul și armonia în lume – este cel care propune (ca să nu spunem că aproape impune), ideea recluziunii.
Regele are intuiția necesității de a se îndepărta de iureșul lumii, de bâlciul colorat al societății, printr-o practică de disciplinare și deconectare de la atotprezentul principiu al plăcerii (ce cunoscut ne sună, nu-i așa?), prin dezactivarea sexualității în aspectele ei impulsive, excesiv epidermice, și aprofundarea unei stări de vigilență și luciditate.
Căci ce altceva să fie bunăoară somnul propus de numai trei ore pe noapte dacă nu un exercițiu a ceea ce noi am numi astăzi trezvie? Pornirea regelui este fără doar și poate autentică, însă și lui îi lipsește înțelegerea necesară unui astfel de demers și sfârșește prin a se izbi de propriile limite. Nu-i este limpede unde vrea să ajungă cu ea și la ce-i servește cu adevărat.
După ce Bărbatul își propune să renunțe o vreme la plăcerile lumești pentru a putea crește interior, el este literalmente zguduit de întâlnirea cu Femeia. Ea are o anumită atitudine de frondă, de revoltă cu inflexiuni amazonice și asta pentru că nu îl poate lua în serios pe cel care nu se ia pe sine în serios până la capăt. Și alege să îi dea o lecție.
Sugestiv în acest sens este cu ce semnificații încarcă Andrei Şerban scena deghizării. Travestiul ca neasumare, evaziune, ca recurgerea la tertip pentru împlinirea unei forme de consum. Cum bărbații vin deghizați în moscoviți și femeile sosesc voalate, iar ei sunt încredințați că le recunosc după cadourile pe care acestea le poartă. Ce poate fi mai ridicol şi dureros decât atât? Lecția pe care nobilele doamne le-o dau lorzilor este limpede: tot ce numesc ei iubire rămâne o atracție pur epidermică, o exaltare entuziastă a simțurilor, atâta vreme cât nu vor să vadă dincolo de vălul care le acoperă adevăratul chip. Societatea de consum a zilelor noastre se reflectă și la nivelul sentimentelor: vrem să dăm curs dorinței ce ne mână, să ne consumăm iubirea cât mai grabnic cu putință, devorând-o, iar privite de la acest nivel femeile par să fie cu ușurință interșanjabile. Ca o floare la butonieră.
La fel ca în piesele shakespereane clasice, aceeași situație se repetă prin oglindire societală, dacă vreți, și în mediul mai puțin nobiliar – iubirea lui Don Armado pentru Jaquinette sau legătura pur carnală dintre Jaquinette și țăranul Tărtăcuță; apare și aici teatrul în teatru, piesa jucată la curte ca o oglindire, neîncetat răsturnată și în felul ei, fidelă adevărului. Un bun exemplu este Molie, micul paj, plin de vervă, dar prin structură subțirel și sfrijit, care insistă să îl joace în piesă pe Hercule și care devine reflecția bărbaților ce se vor mari eroi, fără să fie câtuși de puțin. Ideea este subliniată și vestimentar: regele și nobilii apar la un moment dat îmbrăcați în sacou, cu papion și… pantaloni scurți – indiciu al unei inadvertențe interioare și a imaturității lor sufletești, prin care frizează ridicolul, un comic spumos, bine accentuat de jocul scenic al actorilor.
Fără să fie nici pedagogic, nici explicit, Andrei Șerban este și de această dată limpede, implicând cu mult rafinament spectactorii în jocul oglindirilor. Când lordul Berowne elogiază Femeia, spoturile se aprind discret în sală. Indiciul e grăitor: scena e peste tot, nu există linie tranșantă de demarcație între spectatori și actori, femeile de acolo sunt și cele de aici. Ele se întâlnesc într-un acum al participării prin privire. Toate acestea ne privesc nemijlocit. Noi cum venim în propriile vieți în întâmpinarea celuilalt? Cât de mult vă recunoașteți în ce vedeți? Cât este sinceritate, iubire, orgoliu, frivolitate sau adevăr în viețile voastre? – pare să ne întrebe regizorul.
„Teatrul e un instrument concret, care ne pune în față oglinda a ceea ce înseamnă să fii sută la sută uman” – spunea Andrei Șerban într-un interviu mai vechi (revista Yorick, numărul 296/2016).
Honorificabilitudinatibus – între respectabilitate și dăruire
Există în această comedie o preocupare intensă a personajelor de a descifra relația misterioasă
dintre nume și obiecte. Ele se definesc și se caracterizează prin cuvinte – „Armado e faimos.
Un papițoi/ Înnebunit după cuvinte noi” caracterizează Browne personajul –, alteori se duelează verbal ori reflectă neîncetat la felul în care se exprimă ceilalți.
Dintre toate jocurile de cuvinte cu referire chiar la limbaj, Andrei Șerban a păstrat și accentuat unul: honorificabilitudinatibus. Termenul înseamnă „conferind onorabilitate” și este adeseori menționat, pare-se, în diferite dicționare ale timpului drept cel mai lung cuvânt din limba latină folosită în acea vreme.
Este frumos jocul propus spectatorilor de a memora și repeta acest cuvânt. Și nu întâmplător, căci iubirea n-are nimic de-a face nici cu orgoliul, nici cu respectabilitatea, fiind acea stare de totală descoperire de prezență care te face deschis spre a dărui.
Le roi est mort…
Imaturității și neasumării masculine din piesă îi corespond frivolitatea și fronda feminină. Căci nobilele doamne sunt în esență frivole atunci când intră în jocul deghizărilor, iar atitudinea este de zeflemea galantă sau hârjoană plină de năbădăi. Totul pare o joacă competitivă care are ceva din cale afară de prețios, de artificial, neancorat în real. Vestea morții regelui Franței însă vine ca o măreață clipă a dezmeticirii. Ea răstoarnă întregul registru stilistic al piesei în ultimele ei minute și preschimbă savuroasa comedie într-o poveste maiestuoasă și plină de tâlc. Prințesa înțelege brusc că va deveni curând Regină. Tachinarea galantă se curmă, iar viața își recapătă miza și implicit grandoarea. Este prima oară în piesă când „femeile” îi iau în serios pe „bărbați”. Ele efectiv se scutură de frivolitate, iar sfârșitul lasă de înțeles că printr-un efort de asumare (comună) și de creștere (separată, în acest punct), iubirea este posibilă.
Când la plecare, ele cer celor patru bărbați să trăiască vreme un an departe de iureșul lumii, ceea ce le cer, de fapt, este să-și recunoască propriile limite, să le depășească (guralivul să tacă, cinicul să facă muribunzii să zâmbească pe patul de moarte etc.) însă mânați nu de orgoliu, ci de iubire. Le cer un sacrificiu, nu o performanță. Același demers cu un alt temei. Or, asta presupune să ai curajul să te lași descoperit. Înainte de toate față de tine, față de aproapele tău (scena în care presupuşii asceţi se surprind unul pe celălalt citind sonete) și apoi față de contrapartea ta, femeia.
Și, deși nu se spune asta explicit în piesă, încheierea sugerează că este foarte probabil ca și femeile să se pregătească pentru întâlnirea de peste an, nu doar bărbații.
Femeile… „și cărți, și arte, și Academii”
Piesa ne arată viața care țintește idealul. Andrei Șerban ne invită să cugetăm asupra rolului femeii în lumea din toate timpurile. În spectacol ea apare și în varianta sa tradițional demonizată, ca fiică a Evei care mușcă din mărul cel roșu și suculent al păcatului, dar și ca ființă care poate modela tendințele masculine și corecta cursul evenimentelor stârnite din orgoliu ori teamă, pentru a le readuce în albia potrivită. Cea care duce la înțelepciune în locul sclipitoarei inteligențe. Căci lucruri speculative sunt destule și nu de inteligență ducem lipsă, nici de puterea de a pune lucrurile în practică, ci de înțelegerea corectă și de intenția justă care să își aibă un temei mai profund, bazat pe iubire. Dar pentru acestea e nevoie de sinceritate și atenție. Să îl vezi pe celălalt și să te lași văzut.
Sub influența transformatoare a iubirii, personajele se supun bucuroase unui anumit exercițiu lăuntric al renunțării, făcute pe măsura fiecăruia: în viziunea regizorală a lui Andrei Şerban regele este gata să cedeze teritoriul (deși la nivel de text, chestiunea privitoare la teritorul Aquitaniei n-are o rezolvare clară până la încheierea piesei); Armado renunță bucuros la haina militară; Berowne, cinicul prin excelență, personajul poate cel mai complex al piesei, care la început declama cu emfază: „N-am să iubesc; spânzurați-mă dacă iubesc! Pe legea mea, nu vreau să iubesc” și care în interpretarea propusă preferă să își mânânce sonetul decât să fie deconspirat că a scris câteva rânduri de dragoste, renunță la masca aroganței și rostește în încheiere aceste versuri: „doamna mea, privește,/ Ferestre-s ochii mei spre sinea mea”, nu înainte de a îi aduce odă Femeii – adevărata Academie a Bărbatului:
„Din ochii de femeie am dedus:
Ei ard ca focul luat de Prometeu,
Sunt cărți și arte și academii,
Arată și conțin, hrănesc o lume:
Nicio izbândă nu ai fără ele.”
Însă sacrificiul trebuie să fie pe măsură, să meargă în profunzime pentru ca întâlnirea să poată avea realmente loc, căci și iubirea, prin esenţa ei cosmică, multiplică forțele omului:
„Dar, dragostea-nvățând din ochi de doamnă,
Ea nu va sta închisă-n minte, doar,
Ci se va prinde-n lanț cu toate cele
Și va fugi ca gândul către toate
Puterile din om, le va dubla,
Sporindu-le în tot ce au mai bun.”
În această subcultură ce iese din zona esteticului, cadrul simbolic al lumii în care trăim, regizorul Andrei Șerban ne spune că iubirea este posibilă. Că există însă o șansă reală de a ieși din nesfârșitul labirint al oglindirilor deformate. Trăim în totală devălmășie, în negativitate, în compromis, însă iubirea este o cale modelatoare a armoniei universale, iar femeia joacă un rol hotărâtor în acest proces. Tot ce trebuie să facem este ca fiecare să fie la locul său, în sens universal. Să nu ne dorim să devorăm iubirea și să apreciem smeriți darul timpului. Să cultivăm cu stăruință speranța, o răbdare austeră și lumina într-o perioadă de crescândă beznă.
Chinurile dragostei sunt supliciile propriilor noastre frustrări și proiecții, însă dacă reușesc să ne transforme, înălțându-ne, ele încetează să mai fie zadarnice, devenind binefăcătoare frământări, creuzet al adevăratei iubiri, cea care iese din chingile vremelniciei şi se deschide spre eternitate. Iată mesajul optimist cu care pleci de la spectacol.
Daniela Dima a adaptat ingenios textul recentei traduceri de H. Gârbea și L. Verona eliminând unele personaje (Holofernes) și comasarea altora (Dull și sir Nathaniel) scoțând câteva pasaje pentru a face jocul scenic cât mai fluent cu putință. Toate acestea ne fac să simțim că Shakesperare este contemporan cu noi. Și astfel, minimalista scenografie poate fi cea a unei suburbii, iar nobilii pot să cânte chiar rap, piesa să aibă momente muzicale – în care toți actorii cântă dansând în cerc: „There is no business like show business” – fără ca aceste elemente să diminueze câtuși de puțin coerența și poeticul mesajului textului shakespearean. Dimpotrivă. Căci prin această binevenită actualizare și accesul la semnificație este în mare măsură facilitat spectatorului de astăzi.
George Ivașcu joacă nuanțat rolul Regelui din Navarra. În interpretarea sa, dorința de a recluziune este mai mult o neliniște care îl mână, decât o ardoare. Frumos interpretată încordarea creată pe timpul interdicției, dar și relația de profundă relaționare cu femeia.
Șerban Pavlu în rolul lui Berowne are o forță scenică aparte. Puternic a fost jocul împreună cu Rosaline, interpretată de Alexandra Fasolă, felul în care ei se înfruntă într-un duel al inteligenței, un adevărat battle of wits asemănător cu cel dintre Benedick și Beatrice din Mult zgomot pentru nimic și, concomitent cu lupta lor verbală, felul cum răzbate atracția plină de senzualitate dintre cele două personaje. Cătălin Babliuc aduce mult umor în rolul lui Tărtăcuță, un încurcă-lume alunecos și puțin inconștient, dar plin de șmecherie țărănească, un adevărat spiriduș (care, în lumea bărbaţilor, este este oarecum corespondentul lui Boyet).
Grăitoare mi s-a părut opțiunea regizorală de a face din Boyet un personaj feminin. În această perspectivă, Boyet, un nobil din suita prințesei moștenitoare, devine o feministă, luptătoare în ring, plină de frustrare, o adevărată manipulatoare, o instigatoare care vrea cu orice preț să pedepsească. Boyet este o altă oglindă a lumii noastre, celaltă extremă a ispititoarei Eve. Catinca Maria Nistor a reușit să redea toate nuanțele rolului, deloc ușor, al acestui personaj.
Constantin Dogioiu a interpretat admirabil rolul lui Don Adriano de Armado. Palpitant gradată transformarea interioară, de la încondeierea sa aproape caricaturală de la început la umanizarea sa din final, prin renunțarea la masca uniformei și puterii pentru a ara pământul, simbol al fecundității arhaice, și a servi într-un sens mai puţin desluşit la o primă vedere.
Doamnele au părut să fie niște răsfrângeri ale unui unic personaj colectiv care se mișcă unduindu-se, căruia fiecare actriță i-a adus o calitate aparte. Mi-a plăcut jocul Veronicăi Vârlan în dublul rol al Jaquinettei și Mariei, reușind să fie deopotrivă lascivă și ironică, senzuală și comică, o Evă ispititoare, dar și o nobilă de un rafinament aparte.
Spectacolul lui Andrei Șerban, Zadarnicele chinuri ale dragostei, este o memorabilă experiență teatrală. Ar merita să fie văzut de cât mai mulți tineri, pentru că vorbește despre lucruri esențiale într-o manieră accesibilă, bine structurată și temeinic construită, care i-ar pune pe gânduri pe adolescenți, nu numai obișnuitul public de teatru, stârnindu-i lăuntric să cugete profund asupra iubirii și alegerilor corecte.
Un spectacol must see.
Teatrul Bulandra, Sala „Toma Caragiu”
Zadarnicele chinuri ale dragostei de William Shakespeare
Traducere de Horia Gârbea și Lucia Verona, într-o adaptare liberă de Daniela Dima
Regia: Andrei Șerban
Regizor asociat: Daniela Dima
Decor: Octavian Neculai
Costume: Edita Lupea
Distribuție: Șerban Pavlu, George Ivașcu, Alin State, Lucian Ifrim, Cătălin Babliuc, Constantin Dogoiu, Catinca Nistor, Ioana Anastasia Anton, Alexandra Fasolă, Silvana Negruțiu, Adela Bengescu, Maria Vârlan
Print