O pereche de îndrăgostiţi. Ar străbate înaripat Pământul şi nu le-ar ajunge mii de jurăminte să-şi pecetluiască dragostea. O bancă în parc – martor tăcut al întâmplărilor de gen – şi o statuie… vorbitoare – comentatorul oarecum antipatic al acestora. După douăzeci de ani, căsătoriţi. Se sufocă în acelaşi dormitor şi nu le-ar ajunge mii de împunsături să-şi arate plictiseala. Un apartament frumos în care se insinuează acelaşi rezoneur care le spune adevărul verde-n faţă – plus vecinul obsedat să fie linişte în bloc, plus mama, Mama Ei.
Un spectacol la care se râde la replică. La replicile acelea antologice, scrise de Dumitru Solomon. Poate că şi de-asta mă duc la teatru – ca acum când i-am aplaudat la scenă deschisă pe Gabriela Popescu, Sandu Pop, pe Eugen Racoţi şi pe Aurora Leonte –, să nu-mi mai fie teamă că prostul gust şi goana după rating ne-ar putea altera normalitatea de spectator. Reţeta? Un text bun, un regizor, Mircea Cornişteanu, care să ştie să îl citească în spirit şi actori care să treacă rampa. Despre iubire la 20 de ani şi despre iubire după 20 de ani. Cu umor. În ce se transformă pasiunea? Dar zborul? Ce gest poate lega prezentul plictisit(or) de trecutul metaforic? Cât de bune pot fi sfaturile date de “Mariana” – revista interbelică ale cărei strănepoate alimentează bovarismele vecinelor şi colegelor noastre de azi? Întrebările ca întrebările, răspunsurile sunt însă cheia. Pe care o poartă în buzunar însuşi Dolphis, statuia cu rol de raisonneur – mi-a plăcut cum şi-a îndeplinit misiunea Cezar Grumăzescu, privind cinematografic în obiectiv, aproape şuntându-i pe împricinaţi, pentru a ca mesajul lui să ajungă direct la public: “Dragostea durează trei ani!”
În cazul acestei recente premiere a Teatrului de Comedie se cade adăugată scenografia lui Puiu Antemir. Sau poate de aici trebuia început? Pour les connaisseurs, statuia are încrustat pe imensul soclu numele de alint al autorului: Dolphis – Dolfi Solomon. Coboară printre personaje să le spună cam tot ce şi noi ştim atunci când nu suntem îndrăgostiţi. Doar că o face cu un fabulos simţ al replicii. După douăzeci de ani, statuia de bronz se plimbă prin dormitorul celor doi ca la ea acasă. Păi, chiar este la ea acasă, de vreme ce Puiu Antemir a făcut ca soclul să-şi desfacă pereţii pentru ca noi să privim la instituţia căsătoriei, să asistăm la discursul unei eşec anunţat. Iar deasupra, chiar pe soclu în locul statuii, regizorul o plasează pe Mama Ei. Aurora Leonte neînţelege perfect şi dă competent sfaturi inutile. Pasiunea nu poate fi stârnită doar cu o bucăţică de cârpă fie roşie (fie neagră) şi nici din reviste, nici din piesele de teatru nu prea ai ce afla, aşa că… să reevaluăm rutina.
Să reevaluăm rutina? Să privim cu tandreţe un nasture prost încheiat de El sau demachiantul pe care Ea nu reuşeşte să-l cureţe de pe obraz? Să apreciem liniştea, să ne asumăm vârsta şi să trăim împreună ca două dicţionare acoperite de praful aceluiaşi raft? Nici vorbă! Hai la teatru să râdem şi să ne prefacem că nu despre noi e vorba!
Print