„Zenobia” de Gellu Naum

Printre exodurile mele

exista și una Zenobia supranumită refuzul falsei conștiine

pe o șosea cânta purta baticuri

ne adoram știa două-trei cuvinte mai scurte

într-o limbă necunoscută

eu treceam singur ca orice fihință umană o adoram

mă făceam că nici n-o observ

îi dădeam târcoale într-un camion de transport ghemuit printre prelate

și busturi de marmură

în dreptul ei mă coboram intram în cabina telefonică formam

un număr oarecare îmi ceream scuze

apoi mă ghemuiam lângă ea era poate singura fericire posibilă

era plăcut ne culcam cu oasele noastre îmbibate de amintirea

unei străvechi adorații

cu ochii noștri lucioși înăuntru era o puternică adorație

filosofam prostii ne simțeam bine

departe rătăciți orbiți de faruri

nu se putea să nu mă adore era o fihință umană

ținea degetele bine întinse pe o coapsă bine întinsă

ne adoram Ce nevoie ai tu de cuvintele astea cam scurte

(o dar cum le rostea ce superb eram fiecare în adorația celuilalt)

să nu uiți adorația asta ce fihință ai fi tu fără ea

cunosc o pasăre care ne adoră nici nu ne vede ne pune gheara

pe frunte

ne poartă în marea ei limpezime o supranumită Zenobia

pe o șosea internațională

de fapt ce fihință ai fi și mai vrei să plantezi busturile astea

pe stânga șoselei

notează în carnet adorația

 

stăteam așa cu degetele bine întinse

era o lumină gălbuie ceva între fulger și gheață

respirația noastră acoperea vuietele totul se legăna liniștit

mă speria ferocea mea luciditate.

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.