Printre exodurile mele
exista și una Zenobia supranumită refuzul falsei conștiine
pe o șosea cânta purta baticuri
ne adoram știa două-trei cuvinte mai scurte
într-o limbă necunoscută
eu treceam singur ca orice fihință umană o adoram
mă făceam că nici n-o observ
îi dădeam târcoale într-un camion de transport ghemuit printre prelate
și busturi de marmură
în dreptul ei mă coboram intram în cabina telefonică formam
un număr oarecare îmi ceream scuze
apoi mă ghemuiam lângă ea era poate singura fericire posibilă
era plăcut ne culcam cu oasele noastre îmbibate de amintirea
unei străvechi adorații
cu ochii noștri lucioși înăuntru era o puternică adorație
filosofam prostii ne simțeam bine
departe rătăciți orbiți de faruri
nu se putea să nu mă adore era o fihință umană
ținea degetele bine întinse pe o coapsă bine întinsă
ne adoram Ce nevoie ai tu de cuvintele astea cam scurte
(o dar cum le rostea ce superb eram fiecare în adorația celuilalt)
să nu uiți adorația asta ce fihință ai fi tu fără ea
cunosc o pasăre care ne adoră nici nu ne vede ne pune gheara
pe frunte
ne poartă în marea ei limpezime o supranumită Zenobia
pe o șosea internațională
de fapt ce fihință ai fi și mai vrei să plantezi busturile astea
pe stânga șoselei
notează în carnet adorația
stăteam așa cu degetele bine întinse
era o lumină gălbuie ceva între fulger și gheață
respirația noastră acoperea vuietele totul se legăna liniștit
mă speria ferocea mea luciditate.
Print