„Zi că-ți place!”, calul troian din sânul TVR

Joi seara, la Cinema Studio din București era arhiplin. De la avanpremiera spectacolului de televiziune „Zi că-ți place!” n-a lipsit nimeni. Mai puțin conducerea televiziunii publice, care, cel mai probabil, s-a îmbolnăvit brusc și peste noapte de un virus necunoscut și n-a mai reușit să ajungă la proiecția filmului realizat de Casa de Producție proprie… E-adevărat că filmul nu era unul „oarecare”, întâi pentru că are la bază un text scris de Valentin Nicolau, căruia chiar cu o zi înainte reușiseră să-i închidă „democratic” accesul în CA al TVR; apoi pentru că filmul – se știa – aduce imagini inedite din culisele campaniei electorale din 2004 și nu știi niciodată de cine e bine să râzi sau să nu râzi, mai ales când ești într-o funcție bine înfiptă politic, că uite cum se schimbă vremurile, azi ești, mâine nu mai ești – iar filmul lui Cornel Mihalache o arată din plin. Și, nu în ultimul rând, pentru că este greu să dai ochii cu oamenii – extrem de mulți din TVR, care au fost prezenți la proiecție – când te temi de ei… Așadar, în afară de Demeter Andras, coordonatorul Casei de Producție a TVR, restul conducerii instituției a absentat în masă.

Filmul lui Cornel Mihalache, după piesa lui Valentin Nicolau, este mai mult decât un act artistic. O docuficțiune, așa cum și-a caracterizat producția regizorul, „Zi că-ți place!”, propune o discuție cu cărțile pe masă despre România de după Revoluție. Și deschide mai multe linii, ascunzând, însă, în același timp, sub coaja unui excelent spectacol de televiziune, sâmburele unei revolte de tip social, ce-l transformă cu adevărat într-un manifest, așa cum spunea Valentin Nicolau pe scenă, la sfârșitul proiecției. Un mic cal troian, plasat la oră de maximă audiență, în sânul televiziunii publice și difuzat aseară în premieră, „Zi că-ți place!” vorbește cu umor, dar fără perdea despre violul care, de aproape 25 de ani, „zicem că ne place”… Despre iresponsabilitate, despre incultură, despre singurătate, despre minciună, despre impostură, despre șarlatanie și, mai ales, despre manipulare. Despre manipularea pe care, mai mult ca orice, o face televiziunea. Și despre acea formă de „viol subliminal” practicat de mass-media, mai grav și mai periculos chiar decât „violarea femeii frumoase care este România”, de care a amintit dramaturgul la avanpremieră.

Așa cum este conceput, filmul se dezvoltă pe două planuri. Cel de suprafață, în care o femeie singură, în garsoniera ei – metaforă a României, așa cum au construit-o atât dramaturgul, cât și regizorul – se lasă pe rând păcălită/ amăgită/ sedusă și, în final, posedată, de doritorii fotoliului de la Cotroceni. Și cel de-al doilea – care îi iese de minune actriței Meda Victor, distribuită în acest rol și interesant, dar și ușor de ratat, tocmai pentru că, înainte de a fi o femeie, era concepută ca o… metonimie –, planul profund uman și deloc abstract sau metaforic. Regizorul alternează în permanență cele două lumi, dinspre garsoniera unde o femeie tânără și singură sparge nuci în fața ecranului unui televizor care-i umple pervers singurătatea, către scena cea mare politică, plină de mașini de lux și lumini de reflectoare. Cornel Mihalache intră cu aparatul de filmat exact în „culisele” puterii la care omul privitor la televizor nu are acces și descuie acele uși care de obicei rămân încuiate – mai puțin atunci când politicienii vor să-și arate „fața umană”… Nu dezvăluie secrete de stat și nici lucruri care să schimbe fața lumii, doar așază aparatul de filmat în așa fel încât să schimbe perspectiva, iar detaliile scot la iveală subtilele mecanisme ale manipulării. Minciuna devine palpabilă, balivernele electorale sunt așezate într-un asemenea context, încât orice comedie pălește. Realitatea e „montată” în așa fel, încât scenele în care Gigi Becali își susține discursul electoral sau Vadim Tudor sau, sau… par ele însele scrise de mâna dramaturgului, și discursurile absurdo-ilare din piesa „Zi că-ți place!” devin o continuare firească a celor reale. Iar alăturarea astfel realizată nu face decât să potențeze ficțiunea și invers.

Cei cinci candidați la președinție construiți de Valentin Nicolau – violentul, impotentul, perversul, homosexualul și, în final, violatorul cu pretenții de soț – sunt doar cinci ipostaze ale imposturii care dorește puterea și manipulează, încercând să seducă. Radu Amzulescu, Mircea Albulescu, George Ivașcu, Marius Stănescu și Constantin Cojocaru sunt cei cinci actori „infiltrați” de Cornel Mihalache în cabinele de machiaj de la TVR, alături de Traian Băsescu, de Gigi Becali și de Adrian Năstase, iar felul simplu în care ei reușesc să păcălească și să se strecoare rămâne unul din acele momente care-ți îngheață zâmbetul pe buze.

De cealaltă parte a universului, în camera ei micuță, în lumea ei „normală” femeia sparge nuci într-un castron, mănâncă mere, bea vin roșu, face duș, prăjește ouă și… de singurătate se uită la televizor. Acest televizor care a ajuns să țină loc de existență, care umple cu iluzii – iluzii de toate felurile – patul gol, scaunul gol, camera goală… este instrumentul prin care omul e transformat într-o ființă care face ce i se spune, care gândește cum i se arată, care crede ce i se spune și ce vede… (Nu-i întâmplătoare, așadar, bătălia care se dă cu toate mijloacele posibile și mai ales „legale” pentru scaunul celui care conduce televiziunea publică, nu-i așa? Și mai ales în an electoral. Filmul lui Cornel Mihalache o arată mai bine ca orice.)

Acest pariu îl câștigă Meda Victor, tocmai pentru că alege să joace firesc și simplu o femeie care, într-o seară oarecare, apăsată de singurătatea pereților și de propriile angoase – „poate nu sunt frumoasă, poate am sânii prea mici” – alege să se joace puțin cu imaginația și le dă voie acelor candidați care i se par mai seducători să intre în realitatea ei. Iar iluzia se spulberă imediat ce candidații ies din mirajul televizorului. Contactul cu lumea concretă și reală – garsoniera unei femei oarecare – le distruge orice poleială și rămân goi în toată neputința lor.

Un film viu și puternic, un film curajos și acid, un film care are la bază un text incomod și care devine și mai virulent în acest context, un film care este o reușită nu doar artistică, „Zi că-ți place!” devine, într-un imperiu media care în România se străduiește zilnic să administreze doza de somnifer și anestezic necesară, un duș rece și un adevăr greu de digerat. Pentru că e o comedie la care, într-o măsură mai mare sau mai mică, participăm fiecare prin inacțiune…

TVR

„Zi că-ți place” de Valentin Nicolau

Adaptare pentru ecran de Cornel Mihalache

Distribuție: Meda Victor, Mircea Albulescu, Radu Amzulescu, George Ivașcu, Marius Stănescu,

Constantin Cojocaru

Sunet: Valentin Bartolomeu

Coloană sonoră: Răzvan Ionescu

Montaj: Robert Kallos

Imagine: Dan Constantinescu Jr, Andrei Lupu

Decor și regie: Cornel Mihalache