Zi, de Simona Popescu

O respirație? respirația mea?
– trecut-au ore și învârt aceeași întrebare
umplut-am pagina de cercuri copăcei axoni și cifre alandala
tot răsucind în cap.
Apoi am început privind în gol
(adica-n tesatura unui frunziș adânc din fața mea)
am început să-mi amintesc ceva din visul meu
în care nu erau imagini – sau nu asta conta –
ci percepeam direct Substanța:
un fel de înțelesuri fără de limbaj
și fără de imagini
un fel de re-ordonări secunde de dinainte de imagini
de dinaintea filmului cel mut
un…protovis.

Apoi parcă stăteam în fața mea
Si-așa cum se-ntâmplă câteodată când îți vorbește cineva
– și nici nu-l mai auzi și tu te-nfășori pe dinăuntru
și-ți simți gândirea liberă
ca pe un fluture zburând în preajma ta –
la fel un soi de mine dansator
față de mine-ncremenită
se purta.

Cum răsuceam la chestia asta de amețisem bine
Niște glasuri fetițești m-au tras din vălătuc
– șapte pitice fete urlând din răsputeri
sub geamul meu neîncetat
și fără nici o noimă:

tinca patinca pitula
krikrikri krakrakra
tinca patinca pitula
să rămâi așa