Aviz cititorilor: Acest articol nu este o cronică, ci gândurile unui spectator fericit.
Spectacolele de coregrafie au fost mult timp o enigmă pentru mine. Deşi se spune că am ureche muzicală şi ritm, dansul este una dintre artele în care nu mă regăsesc. Stângace şi timidă, dansez rar, iar pe cei care o fac cu măiestrie îi apreciez din tot sufletul. Teatrul-dans, în schimb, a rămas pentru mine o specie a artelor spectacolului la care nu mă puteam raporta. Reperele erau neclare, iar grila de valori nu părea că se va calibra optim niciodată. Mă regăsesc în rândul celor care spun la final „mi-a plăcut/ nu mi-a plaăcut” şi atât. Astăzi, în schimb, am toate argumentele pentru a scrie profesionist despre un spectacol de coregrafie. Nu îmi e teamă de greşeală când îl asociez cu atribute precum minunat, extraordinar sau tonic.
Este vorba despre examenul „Zic Zac”, conceput de Andreea Gavriliu „rezemată de Ştefan Lupu” aşa cum se poate citi în prezentarea spectacolului, realizat în cadrul Masterului de Artă coregrafică din cadrul UNATC, pe care l-am vizionat în prima zi a Galei Absolvenţilor. Povestea este uşor recognoscibilă, firul narativ clar, iar secvenţele care o compun decurg firesc, încât acţiunea nu îţi scapă nicio clipă. Ştiu cine sunt personajele, înţeleg fiecare metaforă a corpurilor în mişcare şi, la final, târziu în noapte, alerg energizată de un curent nemaipomenit, care a contaminat fiecare spectator. El şi ea se întâlnesc, încep să se cunoască, ajung să se iubească, şi apoi, împreună, trec prin viaţa aşa cum este ea cu toate ale ei, de la kitsch la frică şi de la violenţă la candoare. Totul orchestrat de un DJ-arici, care de la pupitrul său sofisticat pune în mişcare, prin muzică, fiecare felie a existenţei. „Mă simt descoperit fără muzică” spun la un moment dat cei doi intrepreţi rămaşi în lenjerie de corp. Muzica este cea care îi îmbracă şi îi pune în mişcare. Este viaţa, iar dansul felul de a trăi.
Dincolo de expresie corporală impecabilă, de soluţii coregrafice spectaculoase şi metafore alcătuite din trupurile Andreei Gavriliu şi Ştefan Lupu, doza de umor de calitate este ingredientul care face ca „Zic Zac” să fie atât de bun. Râzi cu poftă, auto-ironia e la ea acasă, iar tu te regăseşti în acest parcurs compus din gesturi şi vorbe decupate şi reconfigurate ca într-un colaj ingenios. Mâinile se strâng într-un prim salut, apoi nu se pot dezilipi preţ de câteva schimburi de stereotipii „Bună, Hello, Ola, Ciao, te pup…” şi tot aşa se compune relaţia până la „Iartă-mă, scuze, îmi pare rău”. Apoi un tango nebun, de ce nu şi o melodie lăutărească cântată pe mese, chiar dacă e la „periferia intelectualităţii”, apoi un sărut imposibil, în care gurile se caută în zadar, în neputinţa de a se atinge, cu emoţie până la lacrimă, pentru ca poezia să fie tăiată sec de un telefon cu o sonerie de prost gust, care îngână Dansul pinguinului. O sarabandă de situaţii şi stări, o energie care nu încetează nicio clipă să crească şi un simţ dezvoltat pentru satiră face ca gluma să nu fie niciodată groasă. Abba şi Celine Dion nu au sunat niciodată mai haios, iar râsul din tot sufletul e imposibil de stăpânit.
Inventivitatea şi plăcerea de a se juca serios i-a făcut pe creatorii acestui spectacol să reuşească nu doar un examen de coregrafie inedit, ci un spectacol în toată regula, care merită să fie văzut nu doar de specialişti, profesori şi prieteni. Locul lui poate fi pe orice scenă profesionistă şi garantat nu va dezamăgi niciun spectator dornic de o seară împlinită la teatru. Nu trebuie să ştii multe despre dans, nu e nevoie să iubeşti teatrul, ci pur şi simplu să vrei să te bucuri.
Cei doi autori ai spectacolului îl au alături pe scenă pe Gabi Costin – un actor ludic, sensibil şi extrem de carismatic. Fiecare gest al său, fiecare privire şi comentariu mut fac deliciul spectatorilor. Ca să nu mai vorbesc despre solourile interpretate la coada mopului atât de serios, încât nu e niciun pericol să cadă în derizoriu.
„Zic Zac” este o încântare rară pentru mine. Este primul spectacol de coregrafie despre care îmi doresc să le vorbesc tuturor şi pe care l-am îndrăgit fără nicio rezervă. Are tot ce caut eu atunci când merg la teatru – energie, umor, virtuozitate, inteligenţă scenică şi poveste frumoasă. În loc de concluzie, îmi pun o dorinţă: să am ocazia să îl revăd în afara şcolii, pe o scenă primitoare, într-o sală arhiplină ca cea din seara aceasta, pentru a mai aplauda încă o dată alături de alte sute de spectatori fericiţi.
Print