„Zic Zac“. Poveste cu români

Românii se plâng. De secole. Că aia nu merge, că nici vremea, nici vremurile nu țin cu ei, că vecinul e prost, dar are noroc, că vecina are pile, de aia a ajuns să joace în reclama la detergent etc. Știți prea bine. Și oamenii de cultură se plâng. Nonstop. Neobosiți. De dimineața până seara. Uneori, nici nu mai au timp de altceva. Și oamenii de teatru se văicăresc din sculare până-n culcare – și artiștii, și cei din zona teoretică, să le spun așa. În posturi importante sunt numai oameni de paie. Legea e o porcărie. Apreciată este cel mai adesea numai nonvaloarea. Actorul X e mai slab, dar s-a dat bine pe lângă conducere și are mai multe roluri, iar actrița Y o juca ea în nu știu câte producții independente, dar e manieristă, deci degeaba. Juniorii doar dau din gură că n-au locuri în teatre, dar pregătirea lor e nulă, se plâng seniorii. Seniorii sunt muzeificați și vin la teatru ca la fabrică, se plâng juniorii… Pe scurt, cu vorba celebră a lui Sartre, „Infernul“ sunt ceilalți.

E în firea lucrurilor, desigur. În acest mediu caragialesc, măcinat „de vorbe și de ipoteze“ ca satul din poezia lui Topârceanu, de agitatori frustrați ai limbii de lemn și, pe de altă parte, de propagatori de neaoșisme se nasc, așa cum se ivesc uneori flori din murdării și ape stătute, spectacole adevărate. Ia te uită, uneori sunt chiar producții de școală, făcute fără bani! E cazul lui „Zic Zac“, o mică bijuterie cu care să te mândrești la orice festival/ workshop de nivel, o producție semnată de câțiva artiști care caută de puțină vreme suma fabuloasă de patru mii și ceva de euro ca să poată participa la Bursa de Spectacole de la Thule, Elveția, unde a fost selecționat. Și ce credeți? Instituțiile de stat n-au fonduri disponibile pentru așa ceva, fie ele teatre, ministere, universități etc. De altfel, universitățile nu mai au nici bani de cărți pentru bibliotecă de ani buni. Așteaptă donații. Miile de euro plătite anual de sutele studenți la locuri cu taxă nu ajung și de cărți. Și, în general, nu ajung de nimic.

Teatrele n-au fonduri disponibile pentru deplasarea „Zic Zac“ și nici Institutul Cultural Român nu are. Dar, sigur, noi ne mândrim cu tinerele noastre talente. Vrem să aibă deschidere și experiență internațională. Criticii arată cu degetul caracterul facil sau anacronic al teatrului românesc de azi. Artiștii sunt frustrați și dezgustați. Unde e susținerea lor concretă, prin fapte, pentru „Zic Zac“? Din păcate, cu o postare pe Facebook nu se face primăvară și, dacă dai un like, nu înseamnă că ai făcut, practic, ceva. Înseamnă că ți-ai creat iluzia că ai făcut ceva. Noi toți am fost încântați de „Zic Zac“, de spectacol, de frumoșii lui nebuni, de povestea curată a spectacolului. Noi toți suntem revoltați de absurditatea acestei lipse de fonduri. Noi toți credem că ceilalți nu fac nimic. Și noi toți ne văicărim mai departe.

Dar nu și echipa „Zic Zac“. Cu normalitate, cu modestie și cu o eleganță de care mulți dintre colegii lor de generație nici măcar n-au auzit, ea merge mai departe și face crowdfunding. http://www.we-are-here.ro/p/zic-zac.

Fără reproșuri în declarații, fără văicăreală, fără victimizare sau agresivitate.

„Zic Zac“ își urmează drumul, știe că trebuie să muncească, știe deja de ani că lupta e o regulă a jocului și că, teoretic, în lumea asta totul se câștigă, nimic nu se primește. „Zic Zac“ își vede de drum încrezător. În timp ce Gigel Știrbu, ministrul Culturii, se ocupă cu treburi serioase, nu cu flecării. Ca și Lilian Zamfiroiu, președintele ICR, și ai lor, prinși până peste cap cu scrisul de hârtii, proiecte și proiecțele. Stați liniștiți! Instituțiile veghează! Pline de admirație pentru talentul tinerilor, pe care îi sprijină prin atâtea proiecte speciale. Totul până la bani, se-nțelege.