Care este unitatea de măsură a emoţiei? În afară de câţiva parametri care ţin de ritmul bătăilor inimii, presiunea cu care sângele circulă prin vasele de sânge, dilatarea pupilelor şi, eventual, fluxul undelor cerebrale, nu o putem cuantifica. Nu este un element în celebrul tabel al lui Mendeleev, cu masă atomică şi proprietăţi definitorii. Este cât se poate de subiectivă. Uneori patetică, alteori de-a dreptul puerilă, nu poate fi antrenată, se controlează cu dificultate şi a devenit un „fenomen” pe care e bine să îl ţii doar pentru tine.
Nu e frumos să te manifeşti, aşa, în public. Să nu cumva să râzi zgomotos, să nu cumva să te înfurii, Doamne-fereşte să te vadă cineva plângând. Expunerea publică a omului din spatele individului bine angrenat în mecanismul social nu e văzută cu ochi buni. Cum să ai încredere în cineva care plânge la „Bamby” sau, şi mai rău, care se uită la aşa ceva? Cine ar angaja într-o multi-naţională un fan declarat al filmelor horror? Asta o faci la tine acasă, cu zăvorul tras şi plapuma pe ochi; nu vii la birou să povesteşti în pauza de cafea aşa orori! Una peste alta, politically-correctness-ul a început să ne afecteze nu doar mintea care se auto-cenzurează, analizând, reformulând şi oficializând fiecare frază, ci şi amărâtele noastre de emoţii, pe care e bine să ni le reprimăm. Controlează-te, omule!
Dar cum orice sistem bine pus la punct are nevoie de supape, s-a inventat entertainmentul. Analogul Colosseumului roman. Deviza a rămas aceeaşi de când lumea: „pâine şi circ”. Iar cum pâinea e din ce în ce mai scumpă, circul s-a ieftinit. Majoritatea se mulţumeşte cu produse fabricate după reţetă şi în timp ce ronţăie pop-corn proaspăt scos din microunde urmăreşte sitcomul preferat sau un film oarecare, unde, invariabil, oamenii frumoşi se iubesc, eroul salvează lumea şi „ăia răi” îşi primesc pedeapsa. Dar ce ne facem cu puţinii ciudaţi care nu au fost, încă, evisceraţi de emoţii? Care şi-au antrenat în continuare empatia şi care nu se tem să povestească în gura mare cum s-au bucurat de o sâmbătă petrecută cu bunicii lor anaronici. Încăpăţânaţii ăştia care refuză să fie ca toată lumea şi nu îşi lasă atriile şi ventricolele să îşi vadă de treaba lor, ci încarcă inima cu supra-sarcină emoţională. Şi când mai sunt şi şcoliţi, e cu atât mai rău. Nu le place mai nimic din producţia de masă; meciurile de fotbal îi plictisesc, iar reality-show-ul regizat prost, îi amuză, în cel mai bun caz. Pentru ei s-au inventat supape mai rafinate.
Nu ştiu dacă toţi cei 50.000 de oameni care s-au bucurat de concetrul lui Roger Waters din Piaţa Constituţei fac parte din această categorie. Greu de crezut. Dar vreau să cred că artistul britanic s-a gândit la ei când a redimensionat showul său şi l-a transformat în, poate, cel mai emoţionant performance al momentului. Dacă aş fi asistat la un concert „The Wall”, cu siguranţă nu aş fi scris despre el. Dar „Zidul lui Waters” nu este un concert. Dezamăgitor pentru fanii Pink Floyd, nu? Oricât de bine ar suna piesele iconice, oricât de talentaţi ar fi muzicienii, oricât de rocker ai fi tu însuţi, nu poţi să nu te laşi copleşit de beţia vizuală. Impactul mesajului este amplificat cât pentru 50.000 de indivizi unici, care odată ce s-au adunat în faţa zidului de 150 de metri încep să simtă la fel. Clipă de clipă, un univers inspirat din distopiile lui Orwell nu îţi să timp să clipeşti. Am văzut pusă în practică replica terifiantă din „1984” cu semn schimbat – „Imaginează-ţi viitorul ca pe un bocanc ce striveşte faţa unui om la infinit”. „The Wall” îşi striveşte, într-adevăr spectatorii, dar cu emoţie.
Manipularea este la ea acasă; eşti dirijat fără nicio subtilitate către ce vor ei să simţi. Primeşti pe tavă toate motivele de a urî şi a iubi în acelaşi timp. Versurile vorbesc despre tine, dar imaginile sunt cele care îţi arată pe ecranul uriaş viaţa ta, a celui care ai avut la rândul tău fie o mamă supra-protectoare, fie un tată prezent prin absenţă doar în amintiri, fie un profesor tiran, tu cel din lumea bombardată cu doctrine, Mc’Donald’s şi războaie duse în numele zeilor contemporani $ şi €. Spaimele noastre, îmbrăcate în formă artistică, proiectate pe zidul alb al retinei care este nevoită să le privească. Micile compromisuri personale care adunate dau vina universală a răului unanim trecut sub tăcere. Timp de mai bine de o oră, zidul care stă între noi şi noi înşine este asamblat notă cu notă, vers cu vers, pixel cu pixel. Zidul pe care toţi pretindem că îl vrem dărâmat, dar pe care ne e frică să îl dezmembrăm. „Another brick in the wall” zi de zi, în numele fericirii de a fi ignorant. Iar el va cădea într-o zi, violent. Iar adevărata luptă cu noi înşine se va da pe ruinele lui.
Cunoaştem cu toţii Zidul. E al nostru. E în noi. Când l-am avut, însă, în faţa ochilor, lung, înalt şi copleşitor, nu ne-am mai putut minţi că suntem liberi. 50.000 de oameni ascultă muzica venită din spatele unui perete masiv. Emoţia în faţa Zidului e de necontrolat. Privirea fascinată către tehnica impecabilă ascunde, însă, întâlnirea ochilor interiori cu tine însuţi. Zidul este oglinda fiecăruia. Iar imaginile proiectate pe el sunt cioburi ale fiecăruia dintre noi. Mai devreme sau mai târziu, pe parcursul celor două ore şi jumătate de spectacol, zidurile spectatorilor au început să se fisureze, iar la final s-au prăbuşit odată cu cel de pe scenă.
Nu artificiile, nu luminile, nu proiecţiile, nu regia exemplară, nu scenografia impresionantă, nu vocea lui Roger Waters ne-au umplut ochii de lacrimi. Ele au fost mijloacele prin care scopul mesajului a fost atins. Nu e loc de bis. Zidul a căzut. A doua zi vom începe să îl construim sârguincioşi la loc pentru că, nu-i aşa, nu e loc pentru un Pink în lumea asta. Iar nouă ne va fi frică să îl îmbrăţişăm pe Pink, cel care suntem, şi nu vom scrie pe Facebook că am plâns la „The Wall”. Vom spune, doar, că a fost impresionant.
Print