După ce, cu un an în urmă, echipa managerială a Teatrului „Regina Maria” din Oradea, condusă de Daniel Vulcu şi Victoria Balint, a regândit propriul festival, transformându-l într-o manifestare internaţională care depăşeşte barierele istoricului, deja, Festival de Teatru Scurt, prin Festivalul Internaţional de Teatru Oradea (care cuprinde cinci secţiuni) prezent pe harta festivalieră naţională la sfârşit de septembrie, o nouă tradiţie se conturează prin Zilele Teatrului „Regia Maria”, manifestare de prezentare conclusivă care are loc în ultimul week-end din mai. Inteligenţa imaginativă de a deschide propriul festival cât mai multor categorii de public, în egală măsură în spaţii clasice, dar şi neconvenţionale (bar, aer liber), făcând apel la instituţii de spectacol nu doar teatral, dar şi de circ, la care se adaugă studenţi din şcolile de teatru, constituie o provocare de bun augur la început de stagiune. Pentru încheierea acesteia, ca aide-memoire, dar şi ca operaţiune PR de funcţională cunoaştere sintetică, Zilele Teatrului, plasate în apropierea vacanţei de vară, oferă punctual posibilitatea întâlnirii cu acele producţii considerate de către organizatori ca reprezentative.
Nu e vorbă, Teatrul „Regina Maria” are toate instrumentele necesare pentru a se constitui într-un esenţial nod de reţea în lumea românească a artelor spectacolului, începând de la actorii de o rară disponibilitate şi seriozitate, lucrând ritmic cu regizori, muzicieni, scenografi şi coregrafi importanţi, abordând toate genurile cu un profesionalism evident. Instituţia seamănă, în definitiv, cu oraşul căruia îi aparţine, relaxant şi european aşezat de-o parte şi de cealaltă a Crişului Repede.
Beneficiind de dreptul electiv al spectatorului care sunt în primul rând (despre unele dintre spectacolele prezentate am mai scris), mă voi opri, după sfârşitul de săptămână orădeană de mai, la ceea ce mi se pare a fi cea mai eclatantă iniţiativă/descoperire a Teatrului „Regina Maria” din ultima perioadă: musicalul propriu-zis sau utilizarea dimensiunii melodice în spectacol. Ultimele două ediţii ale festivalului pe care îl patronează, Teatrul „Regina Maria” le-a început cu producţii proprii după celebre opere de gen: „Scripcarul pe acoperiş” şi „Producătorii”, prima în regia lui Korcsmaros Gyorgy, secunda în a lui Halasi Imre. Ambele au ajuns imediat subiecte de referinţă şi ar trebui să funcţioneze ca atare inclusiv pentru instituţiile de spectacol specializate.
Mă voi opri la alte două spectacole în care dimensiunea muzicală nu doar condiţionează stilistic, dar se şi constituie în parametrii de sens. Primul este „A douăsprezecea noapte”, după Shakespeare, în regia lui Alexandru Mâzgăreanu, în care muzica asigură inclusiv copertele evoluţiei scenice, dar şi suportul momentelor cheie. Ritmul urmărit de către toţi actorii este cel generat de cuplul percuţie (Alexandru Szüz) – chitară bass (Florian Chelu), acordeonul lui Marian Boboia şi chitara solo a lui Alexandru Stîngu nuanţând, în ultimul caz, şi oferind un soi de exotică culoare balcanică, în cel dintâi. Decorurile Soranei Ţopa imaginează cutia de rezonanţă care este spaţiul de joc ca pe un soi de batiscaf în derivă, un Nautilus pentru care Nemo va fi cuplul Orsino (Richard Balint, ducele alcoolizând pe valurile frustrării sentimentale, la fel de bine medievale şi de oricând altcândva) – Olivia (Mihaela Gherdan, „contesa bogată” şi teribil de fragilă, de fapt, în doliul încrâncenat). Pereţii de coşcovesc, se scorojesc între simţul datoriei şi presentimentul revitalizării prin dragoste, de undeva, din miezul celui din dreapta, chipuri pânditoare întrevăzându-se în egală măsură ameninţător şi promiţător, aşa cum se întreţese şi trama comediei shakespeariene. Central, fundalul aparţine imensei ferestre rotunde de dincolo de care bateria lui Alexandru Szüz orchestrează naraţiunea. În două rânduri, Alexandru Stîngu intră în scenă cu înalte ale chitarei solo, identice fluturândelor dendrite ale ducelui atins în amorul propriu şi în tribulaţiile emoţionale. Când chitara lipseşte ori nu se vede, funcţia îi este asumată de către bufonul Feste (Alin Stanciu) care circulă armonic, povestitor buclucaş, dar cu o atentă stăpânire de sine. După orchestră şi vocalul bufon duios, al treilea element muzical, ca să zic aşa, este Malvolio (Ioana Dragoş Gajdo). Nu, actriţa nu cântă ci, într-un excepţional travesti de un umor nebun, asigură cheia în ambiguu a poveştii, contratimpul, dimensiunea explicativă a sfâşierii ritmului în contextul nunţilor necesare, cum ar fi zis Ion Barbu. Căci travestiul este o formă de supravieţuire care mai degrabă încurcă lucrurile, ceea ce se dovedeşte cu asupra de măsură în cazul Violei (Anda Tămăşanu). Nici nu e de mirare atenţia acordată de către regizor dimensiunii sonore, căci aceasta este condiţionată chiar de către dramaturg prin vocea unuia dintre personaje: „Muzica e hrana dragostei”. Nu mai puţin a hazului şi a strategiilor prefăcătoriei benigne ale grupului petrecăreţ, spumos rostogolit prin toate colţurile scenei de către Sebastian Lupu (Sir Toby) şi Pavel Sîrghi (Sir Andrew), secundaţi inteligent de Lucia Rogoz (Maria) şi Adrian Locovei (Fabian).
Muzica aceea de dinainte de orice, cum ar fi zis Verlaine, acoperă întreg parcursul spectacolului în cel de-al doilea exemplu la care ţin să mă opresc, „Leonce şi Lena”, după Georg Büchner, operă semnată de Mihai Măniuţiu şi Ada Milea. Musical în toată legea, concert de-a binelea rock (până la hard, ba chiar death), blues, country, aşezându-se, din perspectiva compozitoarei, într-o suită sclipitoare, de la „Quijote” şi „Apolodor”, via, mai ales, „Insula”, creaţia de la Oradea propune un ludic pronunţat. Scenografia lui Adrian Damian ne transportă într-un regat care este, vizual, tabără a unor hipioţi de pe la sfârşitul anilor ’60, probabil (deci tot istorie pe care cine s-o mai ştie, ca în oricare basm care se respectă…). În culori beatnice, trei rulote înflorate şi copacii desfrunziţi sugerează o construcţie vegetală deasupra căreia, sus, în dreapta, se ridică o moară de vânt, poate o roză a vânturilor (de ce nu străbunica vreunei centrale eoliene?) şi postamentul bateriei aceluiaşi plin de energie Alexandru Szüz. Mai jos, cu aer de înţelept care multe a văzut, basistul Florian Chelu, acordeonul trecând, acum, în braţele lui Adrian Locovei. Marea schimbare este însă în privinţa chitarei solo şi a naratorului. Rolul acestuia din urmă, partitură susţinută în „A douăsprezecea noapte” de Alin Stanciu, revine acum ducelui de acolo, Richard Balint. Or, aici, Valerio, având neîncetat în mână ori pe umăr chitara solo, păstrează un soi de mină nobilă ce caracterizează actorul – vârf incontestabil al vârstei de mijloc al scenelor româneşti. Naratorul, însoţitor permanent al prinţului Leonce, excepţional chitarist (incredibile digitaţia şi fantezia de chitarist ale lui Balint), nu doar actor de o rară ştiinţă a măsurii (în definitiv, termenii sunt echivalenţi), devine axul unei lumi în stare de transă, cu parcurs hipnotic, glumeţ trecute pe seama ierbii, că e ea pur şi simplu „green, green grass of home”, că e lorcaianul „verde que te quiero verde” sau conţinutul cine mai ştie cărui joint de palat din ţara lui Peter de Popo (Emil Sauciuc). Lângă raisoneurul său chitarist, Leonce (Eugen Neag, făcând faţă cu brio provocării lui Richard Balint) este produsul întru lene al regalului plictis patern, într-o ţară legănată între dolce far niente şi sex, drugs & rock’n roll. Scenariul propus de Mihai Măniuţiu şi Ada Milea, în versuri de la un cap la altul, „o poveste de dragoste mai comică decât Romeo şi Julieta”, este o plăsmuire ciudată care, pe scândură, înseamnă desfăşurare de mare rafinament între suprarealism, onirism şi postmodernism, păstrând doar chintesenţa basmului büchnerian şi strecurând varii sugestii polemice cu trimitere directă la realitate, regizorul făcând ingenios loc unor pasaje metatextuale. Cuplului Valerio – Leonce îi răspund pe rând şi bine cumpănit celelalte personaje: Prezidentul curţii (Daniel Vulcu), bizar consilier relaxat, pentru care onctuozitatea este aproape o joacă în ordinea moravurilor somnolente ale palatului, cele patru Rozete (Simona Codreanu, Andreea Gabor, Mihaela Gherdan, Angela Tanko) individualizate vocal şi gestual, şi, desigur, Lena (Alina Leonte), oglindă perfectă a prinţului (pre)destinat. Basmul muzical pleacă dintr-o şi se întoarce într-o repetiţie şi nu mai ştii bine dacă comunitatea hippy e lumea inventată, e lumea teatrului sau e lumea în care ieşi la încheierea spectacolului şi pe care, ca atare, nici că ai părăsit-o. Buna dispoziţie, însă, persistă, şi, împreună cu ea, ritmurile muzicii şi horbotele ţesute de Richard Balint pe cele şase corzi ale chitarei.
Print