Un articol de Ionuț Mareș, critic de film
Mihai Chirilov, directorul artistic al Festivalului Internațional de Film Transilvania (TIFF) de la Cluj-Napoca, a continuat și la ediția din 2018, a 17-a (25 mai – 3 iunie), tradiția, întreruptă doar rareori, de a include cel puțin un film românesc în competiția internațională a importantului eveniment.
După cum se știe, această competiție de 12 lungmetraje este dedicată regizorilor aflați la primul sau la al doilea film. În acest an, pentru Trofeul Transilvania au concurat chiar două titluri realizate de autori români: „Nu mă atinge-mă”, filmul cu care Adina Pintilie a obținut premiul de debut și Ursul de Aur la Festivalul de la Berlin în februarie, și „Charleston”, de Andrei Crețulescu, film care a avut premiera mondială în luna august a anului trecut în competiția celebrului Festival de la Locarno. Ambele au avut la TIFF primele lor proiecții oficiale cu public în România.
Unii au fost surprinși de includerea filmului „Nu mă atinge-mă” în competiția de la TIFF după Ursul de Aur primit la Berlinală, însă Mihai Chirilov a explicat că a văzut debutul Adinei Pintilie înainte de Berlin și că încă de atunci a decis să îl selecteze în cursa pentru Trofeul Transilvania.
E imposibil de știut dacă Ursul de Aur a contat în vreun fel (în acest caz, dezavantajând filmul) în deciziile juriului de la TIFF, însă „Nu mă atinge-mă” nu a câștigat niciun premiu, cu excepția unei mențiuni speciale în cadrul Zilelor Filmului Românesc, unde a fost un alt juriu (ironie a sorții – câștigătorul Trofeului Transilvania este un film din Paraguay, „Moștenitoarele”, de Marcelo Martinessi, care a fost, de asemenea, în competiția de la Berlinală, unde nu a obținut însă „decât” un Urs de Argint).
Se abuzează de clișeul care spune că unele filme divizează profund publicul: ori sunt adorate, ori sunt respinse vehement. Însă „Nu mă atinge-mă” chiar este un astfel de film, așa că nu ar trebui să surprindă faptul că diverse jurii îl apreciază în moduri diferite.
Cert este că acest debut controversat al Adinei Pintilie este unul din cele mai radicale filme realizate vreodată de un autor român de cinema. Este un film diferit de tot ce s-a realizat în cinema-ul românesc și poate marca un moment de cotitură, prin ineditul temei (explorarea intimităţii şi sexualităţii) şi prin îndrăzneala sa formală (amestecul difuz de experiment, ficţiune şi realitate).
Reacțiile de la TIFF par să fi în mare măsură favorabile, deși am auzit voci, inclusiv unele autorizate, care și-au exprimat rezervele față de film. Însă publicul de festival este unul aparte, așa că adevărata „confruntare” va fi cea cu spectatorii care vor merge să îl vadă din toamnă în cinematografe.
Personal, cred că este un film ambițios și reușit. Poate fi privit ca o radiografiere a corpului în toată nuditatea sa de care nu ar trebui să fugim, precum și a emoțiilor, spaimelor și plăcerilor declanșate de investigarea trupului (al tău sau al celui/celei de lângă tine), cu toate aparentele sale defecte sau splendori.
Estetica sa este departe de a determina o receptare care să stimuleze fiori erotici – chestionarea intimității nu este aici apanajul unei priviri care să glorifice plăcerile carnale. În formele ei de afirmare cele mai diverse, unele inclusiv violente, sexualitatea este mai curând privită ca un mijloc de (auto)cunoaștere, de acceptare a infinitelor necunoscute ale propriului corp sau de testare a limitelor acestuia.
„Charleston”, de Andrei Crețulescu, a fost al doilea film al unui regizor român inclus în competiția TIFF, de unde a plecat, de asemenea, fără nicio distincție (la fel și în cazul secțiunii competitive Zilele Filmului Românesc, unde cel mai bun lungmetraj a fost ales „Pororoca”, de Constantin Popescu, iar cel mai bun debut – „Soldații. Poveste din Ferentari”, de Ivana Mladenovic, ambele ieșite la începutul anului în sălile de cinema). „Charleston” va intra în cinematografe la 8 iunie, la aproape un an de la premiera mondială la Locarno, timp în care a trecut pe la mai multe festivaluri din întreaga lume.
Chiar într-o mai mare măsură decât în scurtmetraje, „Charleston” trădează, prin câteva referințe (unele mai ușor, altele mai greu de identificat), experiența de fost critic de film pasionat și de fost selecționer de festival a lui Andrei Crețulescu. Acest debut al său în lungmetraj, ce poate fi descris ca road-movie și comedie neagră, nu doar că iese din estetica realistă a Noului Val, dar reprezintă în sine o operă cinematografică bizară, excentrică, pronunțat artificială (ce amintește, printre altele, de filmele unor Aki Kaurismaki și Wes Anderson sau de filmele tehnicolor ale vechiul Hollywood): de la costume și coafuri, la imagine, dialoguri și muzică.
Filmul are un look care îl face inedit în cinematografia română. Există un oarecare farmec, în special pentru cinefili, în mizanscena extrem de căutată din „Charleston”, iar unele gaguri, replici sau trăsături fizice sau de caracter ale personajelor au un efect comic reușit, însă cele mai multe sunt forțate (nici ritmul lent al filmului nu ajută foarte mult). Iar pe măsură ce povestea – întâlnirea neașteptată dintre soțul (Șerban Pavlu) și amantul (Radu Iacoban) unei femei (Ana Ularu) decedate într-un accident – capătă tot mai multă seriozitate, în detrimentul accentelor comice, filmul pretinde să fie luat cât mai în serios. Doar că e dificil ca în final să empatizezi cu suferința, cu doliul, celor doi protagoniști, atât timp cât până atunci au fost prezentați ca niște caricaturi, iar regia autocomplezentă a fost mai mereu preocupată să atragă atenția asupra sa, nelăsând filmul deloc să respire, să se elibereze.
Trei lungmetraje românești de ficțiune au avut premiera mondială absolută la TIFF: „Povesta unui pierde-vară”, al treilea film al regizorului Paul Negoescu (după „O lună în Thailanda” și „Două lozuri”), și două debuturi independente: „Câteva conversații despre o fată foarte înaltă”, al lui Bogdan Theodor Olteanu, și „Secretul fericirii”, al (actorului) Vlad Zamfirescu. Pentru că l-am ratat pe cel din urmă, mă voi referi doar la primele două.
Tematic, „Povestea unui pierde-vară” se apropie de „O lună în Thailanda”: același tip de protagonist nehotărât și indecis în legătură cu relațiile amoroase și în general cu viața sa. În acest caz, este vorba de Petru, un profesor de matematică (Alexandru Papadopol) la Politehnică în București, care la cei puțin peste 40 de ani ai săi duce o viaţă lipsită de griji. Are o relaţie deschisă cu Irina (Nicoleta Lefter), care a acceptat ca el să se culce şi cu alte femei din când în când. Dar Irina rămâne însărcinată, iar Petru este forţat să îşi schimbe stilul de viaţă şi să se maturizeze. Unul dintre prietenii lui (Radu Romaniuc), care i-a fost întotdeauna alături, decide să scrie o carte despre povestea sa.
Stilistic însă, atmosfera din „Povestea unui pierde-vară” se aseamănă cu cea din „Două lozuri”: imagine edulcorată și o cromatică specială (imaginea e semnată de Ana Drăghici, la fel ca la „Două lozuri”), plus elemente de comedie și o muzică nostalgică (Titi Botez). Atât scenariul, cât și această estetică trimit cât se poate de asumat spre filmele lui Woody Allen. Iar dacă cineastul american ar fi realizat vreodată un film în București, probabil că centrul capitalei ar fi fost filmat la fel ca în „Povestea unui pierde-vară”. Un film asumat lejer și mai mult decât agreabil. Iar tocmai aparenta lipsă de pretenții este și marea sa calitate (la care trebuie adăugată o bilă albă pentru rolul consistent pe care Paul Negoescu i-l oferă talentatei actrițe Nicoleta Lefter, din păcate puțin distribuită în cinema).
Deși e realizat în cu totul alt registru, nu la fel de solid este filmul de debut, produs în regim independent, al lui Bogdan Theodor Olteanu, „Câteva conversații despre o fată foarte înaltă”, povestea unui început de relație de iubire între două tinere lesbiene din București (jucate de Silvana Mihai și Florentina Năstase). Carisma celor două actrițe și modul dedramatizat în care este redată apropierea dintre cele două personaje (la început prin intermediul unor discuții video pe Skype, pentru a reflecta ceva din spiritul timpului în care trăim) conferă prospețime primei părți a filmului.
Prin montajul bazat mult pe elipse și care nu e ghidat de o logică narativă clasică, Bogdan Theodor Olteanu urmărește să reflecte relația imprevizibilă și sinuoasă dintre protagoniste. Iar această abordare poate capta pentru un timp atenția spectatorului, și asta pentru că are un farmec și o lejeritate aparte. Însă chiar dacă este curajos prin temă, „Câteva conversații despre o fată foarte înaltă” ajunge, treptat, să devină previzibil, chiar convențional, iar regia nu reușește să transfigureze în ceva revelator, stimulant, banalitatea relației dintre cele două tinere.
Print