Săptămâna trecută UNITER şi-a anunţat nominalizările pentru Gala care va avea loc în aprilie. Sigur că atunci când vine vorba de premii – mai ales când se întâmplă să existe o singură organizaţie care oferă aceste distincţii, cum e cazul sistemului teatral românesc – mulţumirile şi nemulţumirile sunt multe şi de toate felurile. Că, de dragul diversităţii, n-ar strica deloc să mai existe un for care să premieze creaţiile din teatru asta e o altă discuţie. Cert este că, dată fiind starea de fapt – UNITER şi ale ei Gale – nominalizările stârnesc întotdeauna discuţii. Iar reacţiile imediate ale cititorilor revistei noastre şi nu numai arată că întotdeauna multe umori intră în joc. Şi asta pentru că, deşi creatorii recunosc arareori că sunt interesaţi de premii, cei mai mulţi se bucură şi au nevoie de astfel de confirmări, pe care unii le aşteaptă o viaţă şi primesc în cele din urmă un reparator premiu pentru întreaga activitate…
Dincolo de umori, e vizibil cu ochiul liber că şi în acest an nominalizările sunt mai mult decât discutabile. N-am să vorbesc acum despre calitatea spectacolelor nominalizate şi nici despre faptul că există roluri care n-au fost luate în seamă, deşi calitatea lor este evidentă şi am să dau un singur exemplu clar: Oana Pellea în „Oscar şi Tanti Roz” de la Teatrul Bulandra. Am să discut, în schimb, câteva aspecte de principiu. Este o incoerenţă să nominalizezi o producţie la categoriile „Cel mai bun spectacol”, „Cel mai bun actor în rol principal”, „Cea mai bună actriţă în rol principal” şi „Debut”, iar regizorul să fie lăsat pe dinafară. Dincolo de calitatea montării, pe care nu o pun în discuţie acum, rezultă în mod logic, aproape silogistic, cum că respectivul spectacol s-a făcut singur…
Apoi, a aduce laolaltă, spre comparaţie, interpretări precum cea a lui Horaţiu Mălăele în „Dineu cu proşti”, de altfel un bun spectacol de public, dar care nu presupune o creaţie actoricească diferită de cele cu care Horaţiu Mălăele şi-a obişnuit publicul, şi cele ale lui Marius Manole sau Bogdan Szolt e ca şi cum, vorba românului, ai compara merele cu perele. Mai mult decât atât, ar mai fi câteva nume care ar fi putut intra în cărţi pentru o nominalizare: poate Florin Piersic Jr. în „Zaruri şi cărţi”, poate George Costin în „Lecţia” sau în „Iunie”… Etc. Etc. Etc. Că anumite teatre au fost privilegiate, iar altele ignorate este tot un adevăr vizibil cu ochiul liber.
Dar dincolo de toate discuţiile şi micile sau marile dispute, dincolo şi de faptul că nemulţumiri şi nemulţumiţi vor exista întotdeauna, pentru că sunt doar trei nominalizări anuale şi atât de mulţi creatori şi atât de multe spectacole, rămâne an de an un sentiment straniu: acela că nominalizările şi nominalizaţii sunt cumva rotiţi între ei şi că greu îşi fac loc numele noi. Ca în proba de dans de la patinaj artistic, unde de-atâtea ori se întâmplă ca perechea de pe locul al doilea să aştepte retragerea celei de pe locul întâi ca să poată ajunge pe podium…
Print