În ultima vreme a montat foarte mult la Bucureşti şi în alte oraşe din ţară. Printre cele mai recente spectacole ale lui se numără „Artă” (Teatrul „L.S. Bulandra”), „XXL/ Fat Pig” (Teatrul Act), „Omul hazardului” (Teatrul Nottara), „Billy din Aran” (Teatrul „Toma Caragiu” din Ploieşti) şi „Helter Skelter” (Teatrul Municipal din Târgovişte). Prin majoritatea spectacolelor sale, regizorul Cristi Juncu luptă, declarat sau nu, împotriva unei prejudecăţi adânc înrădăcinate în teatrul românesc: imperativul de a vâna capodopera, indus tinerilor artişti încă din studenţie. „Cu cât ai o viziune mai «vizionară», cu atât mai bun eşti ca regizor” – astfel sintetizează Cristi Juncu criteriul fundamental folosit de regizorii şi de criticii de teatru din România, concept de care se distanţează. Iar mărturia cea mai puternică sunt spectacolele lui. Despre prejudecăţile perpetuate de învăţământul artistic de la noi, despre „spectacole-minune” şi despre critica de teatru am stat de vorbă cu regizorul într-o seară toridă.
Până va începe noua stagiune, puteţi vedea sau revedea două dintre spectacolele lui – „Nişte fete”, de Neil Labute, şi „XXL”, de acelaşi autor, în cadrul Festivalului „Undercloud”, care se va desfăşura în perioada 29 august-9 septembrie la Clubul „La Muse” de pe Lipscani.
Să înţeleg că eşti în vacanţă?
Da. Se pare că abia în octombrie voi fi iar ocupat. Atunci o să mă duc la Vâlcea. Acum, după concediu, parcă mi-a mai venit un pic de chef.
Cum ţi-ai petrecut vacanţa?
Am fost în Grecia, cu familia. Zece zile.
Dar ce ţi-ai fi dorit să faci?
Ce am făcut. N-am mare drag de umblat, deşi ştiu că nu e bine pentru meserie, pentru că, nu?, omul trebuie să relaţioneze. Dar pe mine mă oboseşte relaţionarea. Şi cum meseria mea este extrem de „relaţionantă”, mă oboseşte groaznic. De asta nu-mi place nici să merg la cârciumi sau la petreceri. Sunt un leneş. Dar am citit o carte a lui Kieslowski, în care zicea că leneşul munceşte de două ori mai mult decât ceilalţi, pentru că trebuie să compenseze şi mustrările de conştiinţă.
Am văzut majoritatea spectacolelor pe care le-ai montat recent. Eşti mulţumit de ele?
Da. Sunt în regulă.
Dar mi-ai putea povesti despre un spectacol de-al tău care te-a nemulţumit?
Acum mai mulţi ani, când eram angajat la teatrul din Oradea, am făcut „Noaptea arabă”, de Roland Schimmelpfennig, şi am vrut să mă port altfel decât de obicei. Mi se reproşa că nu ofer suficientă libertate colaboratorilor, aşa că am încercat să mă conformez. Am lucrat atunci cu un coregraf, de altfel foarte talentat, şi i-am dat „mână liberă”. Din nefericire combinaţia n-a ieşit. Nu dau vina pe el, deloc, problema a fost că eu n-am mai reuşit să funcţionez. Spectacolul a avut premiera prin iunie, s-a jucat o singură dată, iar în toamnă nu s-a mai reluat. Între timp m-au dat pe mine afară şi nici actorii n-au mai vrut să joace. Era o tâmpenie! De fapt, nu era totul prost, dar avea prea multe prostii! Părerea a fost unanimă. Multă coregrafie, frumoasă de altfel, dar spectacolul era aproape neinteligibil. Or, eu cred că, dacă se întâmplă ca nea Ilie să intre în teatru după ce a terminat de reparat nişte robineţi, şi el trebuie să înţeleagă ce se întâmplă pe scenă. Ei, şi din spectacolul ăla n-ar fi înţeles nimic. Nu înţelegeam nici eu! Altfel, din punct de vedere plastic, arăta foarte bine, Cosmin a fost foarte inspirat atunci.
Aş mai monta o dată piesa asta, pentru că am o idee de spaţiu, dar mi-ar trebui un buget mai mare. Din păcate, eu sunt unul dintre regizorii despre care se ştie că se descurcă cu bugete mici. Câteodată sărăcia e stimulativă. Dar e şi tare frustrant să vezi că unii au parte de zeci de mii de euro, iar tu trebuie s-o scoţi la capăt cu 100 de milioane. De lei.
Spectacolele tale de la Teatrul Act, de exemplu, costă puţin.
Da, dar sunt foarte greu de făcut din punct de vedere scenografic. E nevoie de foarte multă imaginaţie ca să iasă şi un decor, să nu fie pur şi simplu băncuţa aia neagră… Şi asta mi se pare frustrant şi nedrept: nu numai că decorurile de la Act nu intră în discuţie pentru vreun premiu, dar chiar în cronici trec neobservate. E simplu să iei ochii când ai o hală şi câteva miliarde. Dar ia să te văd cu câteva milioane şi douăzeci de metri pătraţi!
Povesteşte-mi, te rog, cum ai ajuns să faci teatru.
Eu cred că regizorul e un fel de individ pe care, dacă eşti binevoitor, îl poţi numi enciclopedic, iar dacă eşti mai direct, semidoct. Ştie din toate câte nimic. În schimb, ştie să îmbine nimicurile astfel încât să iasă ceva. Eu aşa am fost mereu.
La început, mi-am dorit să fac regie de film, bineînţeles, ca marea majoritate. Pe vremea lui Ceauşescu, nici n-am îndrăznit să dau admitere la facultatea respectivă. În 1990 m-am înscris la o universitate particulară, „Luceafărul”. O mizerie de şcoală! Nu-i interesau decât taxele. Nu vorbesc de profesori, ci de administratori. De patroni! Nici un fel de condiţii: cum să faci film cu banii din taxe, care de-abia ajungeau pentru salarii? Aşa că în anul al III-lea, mi-am dat seama că nu voi putea face film şi am rămas la teatru. A fost, deci, o întâmplare.
Şi după facultate?
Când am terminat, n-aveam niciun fel de legături în lumea teatrală. Directorii de teatru n-aveau deloc încredere într-un absolvent de „particulară”. Şi pe bună dreptate: am avut nişte colegi… nu toţi, dar o grămadă erau cu totul pe dinafară. Şi nimeni nu-i pica, nu-i dădea afară, pentru că plăteau taxă.
Tu ai pica, dacă ai fi profesor, la o facultate cu profil artistic?
Bineînţeles. Există o limită a bunului-simţ şi există studenţi care sunt dincolo de limita asta, n-ai cum să-i treci. Nu cred că-i atât de greu să discerni între cretinism şi nu-ştiu-ce genialitate incipientă. Dar cred şi că e foarte greu să laşi repetenţi când sunt dincoace de limită. Unii explodează abia la final. Pare o treabă subiectivă, dar nu e: bunul-simţ nu e atât de subiectiv…
Să revenim la anii de după facultate.
Am lucrat foarte puţin la început, deoarece, cum ziceam, nu mă cunoştea nimeni. Am făcut câteva spectacole, două la Târgu Jiu, când tocmai se înfiinţa teatrul, unul la Galaţi, unul la Arad. După aia am fost la o minunăţie de workshop cu Radu Penciulescu, la Olăneşti…. Spectacolul după care am început să lucrez cu adevărat a fost unul de la Piatra-Neamţ, „Fernando Krapp mi-a scris această scrisoare”, de Tankred Dorst. Dan Borcia, un mare director, m-a sunat şi m-a întrebat dacă nu vreau să montez ceva pe gratis. Adică onorariu zero. Eram disperat şi m-am dus. La premieră, domnul Borcia a luat o monedă de o sută de lei, a găurit-o, a pus-o pe un şnur şi mi-a pus-o la gât: onorariul!
Spui că erai disperat. Acum mai eşti?
Eram disperat să lucrez, să-mi fac meseria. Acum mi-o fac. Şi, de bine de rău, reuşesc să trăiesc din ea. Nu mai sunt disperat. Dar am un început de panică dacă n-am suficiente contracte antamate pentru stagiunea care urmează. Aici e punctul în care un regizor e obligat să admită că depinde de părerea voastră, a criticilor. Directorii vor cronici bune şi prezenţe la festivaluri, cronicile voi le scrieţi, festivalurile voi le organizaţi, deci dacă vreau să lucrez am nevoie de aprecierea voastră.
Felul în care cronicarii îţi descifrează şi-ţi comentează spectacolele corespunde cu ce-ai vrut tu să faci sau cu ce-a ieşit?
Depinde. Una peste alta, despre critica de la noi îmi păstrez părerea pe care mi-am format-o când abia începeam să fac teatru: că este îngrozitor de umorală. Exemplu: o doamnă critic, care acum e mare dramaturg. În vremea în care făcea critică, a văzut un spectacol al nevesti-mii (regizoarea Andreea Vulpe) şi i-a făcut o cronică îngrozitoare. M-am întâlnit cu ea după câteva zile şi am întrebat-o de ce. Mi-a răspuns că în timpul spectacolului a durut-o stomacul… Partea bună e că a fost sinceră! Dar cred că multe din părerile criticilor ţin de asemenea considerente care numai estetice nu sunt.
Te influenţează ce scriu cronicarii despre spectacolele tale? Ţii cont de ce spun?
Rar. Am fost prieten foarte bun cu Victor Scoradeţ. Acum ne vedem mai rar, dar cred că încă mai sunt. Cu el vorbeam după spectacol. Sau venea înainte de premieră, la vizionare. Cred că trebuie să existe un dialog ca să te influenţeze cumva. Să ţii cont. În numărul fix de rânduri în care trebuie să scrie, un cronicar n-are cum să-mi reveleze ceva. Ce aflu din rândurile alea e dacă i-a plăcut sau nu. Poate exagerez…
Şi mai e ceva. Hai să ne gândim la un spectacol oarecare. Munca la el durează, în medie, o lună. Să zicem că un dobitoc, regizorul, a făcut o prostie. Dar ceilalţi, actorii, s-au sculat cu noaptea-n cap în fiecare zi, unii poate nici n-au dormit unele nopţi. S-au străduit, şi acum aşteaptă să fie văzuţi. Chiar dacă joacă într-o prostie. Ceea ce nu înseamnă că nu trebuie să-ţi exprimi cinstit părerea. Dar trebuie să treci peste durerea de stomac şi să faci apel la criteriile pe care se prespune că le ai. Şi când e vorba de prostii. Şi chiar şi când e vorba de super spectacole, de spectacole-minune.
Tu ai văzut spectacole-minune?
Da, câteva. Sunt spectacolele la care – dacă nu eşti critic – nu mai simţi nevoia să spui ce e prost. Vine ceva atât de puternic bun spre tine, încât toate chichiţele pe care le-ai putea identifica sunt nerelevante. Aşa mi s-a întâmplat la „A douăsprezecea noapte” a lui Purcărete, la one-man-show-ul lui Florin Piersic Jr. „Sex, Drugs and Rock’n’roll”, la „De ce fierbe copilul în mămăligă” al lui Afrim, la „Jucăria de vorbe” al lui Dabija… Cred că şi „Furtuna” mea, de la teatrul din Ploieşti, intră în categoria asta!
Dar tu montezi mai ales dramaturgi de azi. Cum alegi?
Citesc foarte multă dramaturgie contemporană şi din când în când mă opresc la câte un text. Nu ştiu de ce. Mi se lipeşte de suflet, pur şi simplu. De exemplu „Fat Pig”, de Neil LaBute. Chiar: mie mi se pare o minunăţie, dar toată lumea, deşi apreciază spectacolul, îl consideră o satiră oarecare, un text minor. Deci cred că e vorba de subiectivitate pură. Mie mi se pare foarte puternic.
Puternic e şi ce-ai făcut din el la Teatrul Act.
N-am făcut altceva decât e în text. În general nu fac mai mult decât e în text. Chiar şi în „Furtuna” nu am făcut altceva. O să-mi zici: „Păi ce regie e aia?” Poate tu n-o să-mi zici, dar sunt o grămadă care aşa ar zice. „Unde e viziunea?” Păi nu e! Chiar nu e! Nu e nicio viziune!
Trebuie să explicitez un pic subiectul ăsta, pentru că am meditat la el. Viziunea e conceptul fundamental al şcolii româneşti de regie de teatru. Din punctul meu de vedere, valorizarea unui regizor pe baza conceptului ăsta e o prostie. Cu cât ai o viziune mai „vizionară”, cu atât mai bun eşti ca regizor. Ca să înţeleagă şi nea Ilie, pe care l-am pomenit mai sus: ce-i aia viziune? Viziunea e comentariul. Punctul de vedere al regizorului. Părerea lui. Interpretarea lui. Înţelegi, nea Ilie? Pentru matale poate e suficient că eu reuşesc să-ţi spun cursiv, şi poate fermecător, o poveste frumoasă. Dar pentru cei care valorizează munca mea e o întreprindere mediocră, dacă lipseşte viziunea. Pentru că viziunea nu e doar conceptul fundamental al breslei regizorilor, ci şi al breslei criticilor!
Marea problemă a teatrului pe care eu îl numesc de comentariu e că implică poveşti cunoscute. Nu poţi comenta o poveste pe care n-o ştie nimeni pentru simplul motiv că trebuie s-o povesteşti! Nu poţi să ai o viziune despre „Fat Pig”. Şi atunci eşti nevoit, dacă vrei să fii apreciat ca regizor, să apelezi la texte clasice. Toată lumea ştie despre ce e vorba în „Hamlet”, aşa că poţi comenta liniştit. Mai ales că există în memoria colectivă şi alte câteva viziuni la care te poţi raporta polemic. Şi uite aşa spectacolul se transformă într-un fel de eseu în care povestea devine, de multe ori, neinteligibilă pentru profani. Pentru nea Ilie. În schimb, criticul are o pâine de mâncat.
Eu cred altfel. Eu cred că regizorul e un povestitor. Un povestaş. Iar sarcina lui e una singură: să spună povestea! Chiar şi când spune o poveste arhicunoscută, sarcina lui rămâne aceeaşi. E o prostie să se raporteze la cum au spus-o alţii sau s-o comenteze. O strică. Dacă e o poveste bună, o strică. O seacă. Şi mai cred că dacă zece regizori s-ar apuca să monteze „Hamlet” cu gândul ăsta, de a spune pur şi simplu povestea, ar ieşi zece spectacole extrem de diferite. Pentru că unicitatea nu vine din abilitatea speculativă a povestitorului, ci din însăşi fiinţa lui. Sunt conturat cumva: am un anumit timbru, zâmbesc într-un anume fel, plâng sau râd sau oftez într-un anume fel – nimeni nu poate povesti ca mine.
Print
Mişto interviu, cu substanţă, din care să muşte şi să tot rumege cititorii, mai ales criticii şi regizorii noştri.
Dragă Cristi, de acord cu ce zici tu despre critici, cu precizarea că eşti prea generos cînd zici : “În numărul fix de rânduri în care trebuie să scrie, un cronicar n-are cum să-mi reveleze ceva.”
Eu zic că dacă eşti cu adevărat meşter în ale criticii teatrale, poţi revela ceva despre un spectacol şi într-o singură propoziţiune, una singură! Ba aş zice că tocmai atunci merită să_ţi scoţi pălăria în faţa unui crtic, cînd, constrîns de un nr fix de rînduri, criticul are forţa de a face o MINUNE de cronică, doar din cîteva cuvinte/idei. Nu există doar spectacol-minune, cum îi zici tu, ci şi cronici minune, pe care le descoperi/de care te bucuri exact aşa cum zici tu că te bucuri de un spectacol-minune : sunt cronici care vin atît de puternic spre tine, încît toate chichiţele pe care le-ai putea identifica sînt nerelevante. Iar cronicile-minune nu sînt musai pozitive, am mai combătut pe tema asta chiar p-acilea : o cronică vine puternic spre tine NU pt că autorul ei scrie de bine despre ce ai făcut tu, actor/regizor/scenograf, ci pt că e o construcţie în care pătrunzi fascinat, argumentele au forţa de a te reduce la tăcere, indiferent dacă cronica e pozitivă sau negativă.
În legătură cu credinţa ta că e vorba de subiectivitate pură felul cum e receptat un text, păi nu are cum să fie altceva, e un truism faptul că întîlnirea dintre un regizor şi un dramaturg e o întîlnire între două subiectivităţi, pur şi simplu.
Mai am multe de spus pe marginea acestui autentic dialog pe care l-a reuşit dna Dana I. cu tine, cre c-o să revin. deocamdată, brava la voi 🙂
yorick cel dilematic, dar stiu ca ai o viziune tare dubioasa asupra criticii de teatru. “…. e o construcţie în care pătrunzi fascinat, argumentele au forţa de a te reduce la tăcere, indiferent dacă cronica e pozitivă sau negativă.” cum poti sa pretiniz ca o cronica, indiferent cat de pertinenta este, poate reduce la tacere pe cineva sau ceva. de aia scrii dumneata cronica de teatru pentru a fascina si pentru a reduce la tacere alte pareri?! sau pe cine?. eu credeam ca asta este rostul teatrului in general, al actorului si al regizorului, chiar al scenografului, nu al criticului. Criticul nu este sau nu ar trebui sa se comporte ca un histrion asa cum sugerezi dumneata, cred eu! Vorbesti de cronici-minune!! imi pastrez speranta ca nu vorbeai serios cand foloseai termenul asta.
Nu cred că trebuie să respingi capodopera doar pentru că există regizori care nu ştiu sau, pur şi simplu nu pot să ajungă acolo. Pentru că, până la urmă, ţelul e acelaşi. Sigur, în prima instanţă fiecare porneşte pe drumul său, mai apoi, cine ştie, poate drumurile se vor unifica.
Dan, unu la mînă : eu nu scriu cronici. Doi : da, asta e viziunea mea asupra criticii de teatru, un cronicar merită a fi citit doar cînd ştie să lase în urmă ceea ce pretinde el de la cei pe care îi supune demersului său critic: O CONSTRUCŢIE. Dacă din mesajul meu anterior ai fi reţinut termenul ăsta, CONSTRUCŢIE, m-aş fi sculat din mormînt şi ţi-aş fi dat întîlnire la o bere, să rîdem împreună de imensa maculatură cu pretenţii de discurs critic, din presa noastră mai mult sau mai puţin culturală.
Textele despre teatru sunt de mai multe tipuri. Ca să nu încurcăm borcanele, mă opresc acum doar asupra celor publicate în revistele de specialitate, cum se pretinde a fi şi yorick, în spaţiile astea de dialog textele despre teatru trebuie să îndeplinească condiţiile unui autentic demers critic. Iar un text despre un spectacol de teatru nu poate îndeplini condiţiile astea decît dacă autorul este la rîndul lui un MEŞTER. Un meşter în aşezarea cuvintelor în propoziţii şi a propoziţiilor în fraze, în aşa fel încît cititorul să pătrundă în discursul criticului ca într-o construcţie ale cărei componente/argumente să te reducă pe moment la tăcere, aşa cum momente de TĂCERE/admiraţie provoacă orice lucru bine făcut. Am folosit expresia cronică-minune, în acord cu spectacolul-minune invocat de cristi juncu. Deşi cu mijloace diferite, şi un spectacol şi o cronică îl pot face pe spectator/cititor să exclame : o minune de spectacol/cronică! Cum ar veni, TE MINUNEZI/TE MIRI de felul cum a reuşit cronicarul să refacă ceea ce pare imposibil de refăcut prin cuvinte, ATMOSFERA spectacolului, şi să reveleze ceva despre articulaţiile lui, adică unde sunt îmbinările rafinate/perfecte şi unde sunt punctele vulnerabile. Să reveleze CEVA care apoi poate fi citat/dezbătut de cititorii de azi şi de mîine, pt că o cronică autentică are valoarea unui document de epocă, la care te întorci pt că ştii că nu minte, nu falsifică, ci îţi oferă un model de documentare şi un model de îmbinare a termenilot tehnici cu evocarea poetică (îmbinare de care vorbeşte şi george banu într-un text publicat chiar pe yorick). Ei da, dacă o cronică nu te reduce la tăcere pt cîteva momente (în sensul că te pune pe gînduri), aşa cum la momente de tăcere te forţează o autentică operă de artă, înseamnă că nu există nimic durabil/de substanţă în cronica aia, adică ceva ce poate fi citat/dezbătut, de cititorii de azi şi de mîine.
Asta e viziunea mea asupra criticii de teatru, dacă tu zici că e o viziune dubioasă, atunci admit că nu sunt doar yorick cel dilematic şi şi yorick dubiosul 🙂
yorick dilematic, din pacate nu beau berica si oricat mi-ai explica, tot nu pot sa fiu de acord cu tine. imi vorbesti de constructie si de fascinatia lecturarii unei cronici de teatru care ar putea sa fie in sine o opera de arta. e ca si cum ai spune ca, pastrand proportiile, te-ai duce la un control medical si te-ai indragosti de doctor dupa felul in care iti relateaza diagnosticul; sau ai varsa o lacrima citind un review despre Pieta lui Michelangenlo. asa ceva e dubios, iarta-ma. nu mai punem la socoteala faptul ca teatrul este o arta efemera si subiectiva si cine pretinde ca a realizat o “CONSTRUCTIE” perfecta analizand un spectacol, ar putea sa se impuste singur in mana cu care a scris asta.
sunt de acord ca ceea ce e scris va ramane scris pentru cititorii de maine, dar tocmai asta este pericolul. ceea ce ramane nu sunt spectacolele de teatru, ci acele cateva randuri scrise de mult prea multe ori cu nepricepere si raman ca o otrava cu efect prelungit pentru multi ani de acum inainte.
O singura intrebare si te-am lasat: numeste-mi 2-3 “mesteri” (in viata) in ale criticii din teatrul romanesc; ba nu, numeste-mi unu macar. eu n-as stii sa-ti spun.
Dan, te rog să nu fii de acord cu mine, altfel, prezentele noastre exerciţii de igienă mentală nu ar fi existat sau ar fi fost nişte triiiiiiste monoloage 🙁
Unde zic eu că o cronică trebuie să fie o construcţie PERFECTĂ!? Intru în jocul tău cu medicul şi uite cum cred eu că stă treaba. La medic nu te duci în căutarea dragostei, dacă se întîmplă să te îndrăgosteşti de cel ce-ţi pune diagnosticul, în mod sigur, ABSOLUT sigur NU diagnosticul te-a sedus, ci felul cum respiră şi transpiră nefericitul de medic în preajma ta (cum te priveşte/atinge samd). Apoi, mersul la teatru nu seamănă cu mersul la doftor. Cel puţin eu nu mă duc la teatru să mă vindec de ceva, dimpotrivă, mă duc la teatru cu speranţa c-o să mă îmbolnăvească, în sensul că nu vreau să ies de la un spectacol cum am intrat, ci vreau să plec spre casă clătinat, atins de ceea ce s-a întîmplat pe scenă , să zac ceva timp cu genunchii strînşi la gură şi cu obsesiile artistului curgîndu-mi prin vene. O să zici că exagerez, dar la urma urmelor asta e rostul artei, să te îmbolnăvească de viaţă/de tot ceea ce este omenesc.
Să revenim însă la cronicari, nici de ei nu mă apropii în căutarea dragostei, ci în căutarea spectacolului pe care l-am văzut sau despre care vreau să aflu dacă merită să-l văz. În ambele cazuri, aştept de la o cronică acelaşi lucru, ca autorul ei SĂ ŞTIE să vorbească desprea ce a văzut pe scenă, indiferent dacă i-a plăcut sau nu ce a văzut. Nu poţi pretinte să evaluezi/analizezi creaţia cuiva, dacă tu nu ştii să pipăi şi să spui ce este sau nu este în creaţia aia (fără să urli, totuşi). Cînd parcurg rîndurile unei cronici, eu, cititorul/spectatorul, pipăi/cercetez/examineaz un spectacol cu ajutorul cheilor oferite de autorul textului critic. Iar eu aştept de la cronicar chei/unelte de mare fineţe, care se potrivesc numa şi numa la uşile acelui spectacol şi care mă provoacă să văd/înţeleg ceea ce nu puteam să văd/înţeleg de unul singur. Experienţa unei astfel de provocări presupune momente de tăcere, cel puţin cîteva momente de tăcere/reflexie. După necesarele aste momente de tăcere începi să vorbeşti şi ai libertatea de a spune dacă eşti sau nu de acordul cu cronicarul, important este că te-a pus pe gînduri. Şi prin experienţa asta treci în intimitatea unui text bine scris, numa în intimitatea unui text bine scris. Că din texte fără cap şi coadă, lungi cît o zi de post, fără ritm şi inspiraţie, din textele astea scrise parcă cu tîrnăcopul, dar cu pretenţii de cronică, ieşi doar cu praf în ochi şi cu senzaţie de vomă de la mirosul stătut al clişeelor în care ai călcat la tot pasul. Căcălău de texte de-astea pe zorick, cum mă amuz să-i zic eu revistei în care combatem noi acuma, dar în care există totuşi şi pagini respirabile. Nu-mi dau seama de ce sunt un cititor de cronici dubios, doar pt că-i pretind cronicarului să scrie bine, să lase în urmă o construcţie în care eu ză zăbovesc cu folos. Cronicile astea sunt rare, dar sunt, şi sunt semnate chiar de cîţiva tineri despre care eu cred că vor ajunge critici cu autoritate în domeniu. Nu dau nume, pt că îi cunosc pe tinerii ăştia (şi mai puţin tineri la trup, dar la suflet nişte copiii de toată frumuseţea), confesiunea mea ar mirosi a linguşeală iar eu am horoare de pupincurism. Dintre cei care nu mai sunt, îi trimit şi acuma omagiile mele, pe acolo pe unde rătăceşte, dnei Magdalena Boiangiu.
scuze pt literele aiurea, ţin să corectez mai ales : … nişte copii de toată frumuseţea.
” E simplu să iei ochii când ai o hală şi câteva miliarde. Dar ia să te văd cu câteva milioane şi douăzeci de metri pătraţi!”
Domnule Juncu, pana la a putea avea o hala si cateva miliarde este un drum infiorator de parcurs; compromisuri, frustrari, renuntari, lacrimi, tradari… Apreciez enorm interviul dumneavoastra, dar atacurile directe la adresa unor regizori de renume mondial fac parte din arsenalul de frustrari estetico-artistice, specific romanesti. Si este trist daca incepeti sa “claditi” asa, cu ranchiuna, priviri invidioase in “laboratorul” celuilalt, revolta inutila si rautate gratuita. Va doresc o hala si cateva miliarde pentru a putea lucra asa cum va doriti… Dar pana atunci mai sunt multe de parcurs. Probabil si o reorientare a repertoriului este necesara… hala si miliardele se ofera pentru textele cu adevarat MARI.
Cu stima,
Andrei Stan (spectator caruia hala i-a “luat” ochii).
vreau doar sa va recomand “”Creatorul de teatru “‘ sau “Absolut ” , o sa vedeti ca acolo unde exista talent ,har si inspiratie , nu mai conteaza hala si zerourile din buget
Am bîrfit cu amicii pe seama recentei gale uniter, care a confirmat la marele fix ce spune cristi juncu aici. Apropo de criteriile pe care se presupune că le-au avut membrii ambelor jurii uniter, în cazul premiului pt cel mai bun spectacol, cred că hala şi miliardele le-au luat ochii juraţilor, iar în cazul premiilor risipite pe hedda gabler, criteriul a fost frica să nu fie traşi de urechi de andrei şerban. Nici un premiu din lume nu o poate salva pe hedda gabler de la crunta mediocritate în care se scaldă. Noroc pt fabuloasa silvia török că hedda gabler nu a avut nominalizare şi la debut, că juraţii făceau drepţi şi raportau încă un premiu la hectarul heddei.