„În faţa mea, stătea un tânăr consătean, care <călătorise> din Belgia până în Irlanda într-un container. Fiindcă era vorba de un container etanş, el, împreună cu alţi trei inşi – doi bărbaţi şi o femeie – au trebuit să fie băgaţi într-o pungă de folie şi să respire printr-un furtun, al cărui capăt ieşea printr-o gaură făcută cu burghiul de către traficantul care îi trimisese în Irlanda.
Este primul text <documentar> pe care l-am scris, toate faptele relatate în piesă se bazează pe evenimente reale, iar personajele au prototipuri în viaţa reală…”
Este mărturisirea lui Constantin Cheianu, dramaturg din Republica Moldova, a cărui piesă, „În container” a fost prezentată în februarie 2009, ca spectacol-lectură, în cadrul programului „Dramaturgi de azi la Odeon”. În această toamnă textul a fost montat pe aceeaşi scenă de regizorul Cristian Ban.
Spre Occident…
Să începem prin a spune că spectacolul Teatrului Odeon este una din acele montări simple, necomplicate inutil, în care regia mizează pe textul emoţionant şi pe jocul actorilor, care, la rândul lor, mizează exact pe emoţia cuvintelor şi a întâmplărilor. Pe scurt, e o poveste despre drama emigranţilor, despre disperarea cu care se expun morţii atunci când hotărăsc să lase totul în urmă şi să plece…
Decor simplu, pe jumătate un interior modern, multifuncţional, ca o anticameră de companie occidentală, pe jumătate o toaletă de bărbaţi cu pisoare în formă de buze de femeie. Decizia scenografei Cristina Milea, rămânând, de altfel, nejustificată cu adevărat. Să fi fost oare doar de dragul de a „colora” puţin spaţiul în tonurile spectacolelor underground?!
Poveştile celor şase protagonişti pe care aceeaşi disperare sau aceeaşi nebunie de a pleca – oricând, cu orice preţ – îi aduce laolaltă, într-o încăpere oarecare dintr-un oraş din Occident, se întretaie şi se completează bine pe scenă. Sunt destine care se amestecă brusc, forţat, şi vieţi care se sfârşesc într-un container în drum spre Irlanda, tărâmul făgăduinţei…
Să ucizi pentru adidaşi de firmă…
Ca într-un documentar, regizorul lasă cuvintele, întâmplările şi oamenii să trăiască. Inocentul Igor, interpretat de Mihai Smarandache, se trezeşte dintr-odată, proiectat dintr-o duioasă ocrotire maternă direct în junglă, în lumea cea mare, şi apoi în containerul fără aer. Sergiu şi Viorel (Dimitrii Bogomaz şi Marius Damian), cu un parcurs mult mai complicat al vieţii, „recidivişti” în emigrările ilegale, plini de poveşti trăite pe viu (cum să mergi până în Irlanda pe o roată de rezervă sau cum să ajungi în Occident mergând pe jos mii de kilometri), se trădează în ultimă instanţă a fi tot „inocenţi” care acceptă să străbată marea într-un container etanş. Iar Donatas şi Ion (Relu Poalelungi şi Gabriel Pintilei) sunt „şmecherii” care ucid fără să clipească, de dragul unor adidaşi de firmă… Cam aşa ar arăta tabloul ce surprinde o zi din viaţa unor emigranţi moldoveni, în drum spre Irlanda. Ca nişte fotografii de paşaport în mişcare…
Ce ar fi, nu atât de reproşat, cât de discutat? Poate tocmai neasumarea unei direcţii regizorale imprimate textului – deşi monologurile şi dialogurile se leagă, pe alocuri, de la sine. Poate lipsa unei anume omogenizări la nivelul interpretării, deşi, luate separat, partiturile actorilor sunt dezvoltate uneori impecabil. Şi, poate, dispariţia cheiţei magice care ar trebui să lege între ele spaţiile în scenă…
Fotografii de George Dăscălescu
Print