Ilie Gheorghe: “Copilaria mea este templul in care sufletul meu a dospit si s-a copt”

 

Ati jucat pe unele dintre cele mai importante scene ale lumii, ati fost curtat de mari regizori si de mari teatre. Ce va tine la Craiova?

Oferte am avut, magulitoare chiar. Cu zeci de ani in urma maestrul Beligan mi-a propus sa vin la Teatrul National din Bucuresti. Dar aveam familia aici, aveam doi copii… Stiti dvs, prietenii ti-i faci pana la o anumita varsta. Vremile erau foarte grele atunci, copiii cresteau, aveau nevoie de o hrana mai consistenta, o bucata de unt sau de carne n-o gaseai atunci decat prin prieteni.

Propuneri am avut si din alte teatre, dar prinsesem radacini aici. Si un pom, cand isi infige bine radacinile, daca incerci sa-l stramuti se ofileste. Sunt din partile locului, de undeva dinspre Calafat. Aici am vazut lumina zilei, aici am primit prima sarutare a iubitei mele la 14-15 ani, cand ajunsesem elev la scoala normala de invatatori, cu ea am pornit de-atunci in viata si am trait aproape 50 de ani impreuna. Celulele mele aveau nevoie de aerul asta, de tarana asta, de tot ce am pipait eu prima data, in primul meu mers pe pamant. Mai bine decat ma simteam atunci si ma simt acum si m-am simtit timp de 40 de ani in Teatrul National din Craiova n-avem cum sa ma simt in alta parte.

Am fost angajat 8 luni la Nottingham, la teatrul Playhouse, unde am jucat Caliban din „Furtuna” timp de 85 de spectacole, cu turnee in toata lumea.

Am fost sase luni in Franta, am jucat Marchizul de Sade, intr-un spectacol extraordinar, trei luni in Italia. Mi se faceau propuneri, dar nu puteam. Oricat de rasfatat eram acolo, atat mi se parea ca sunt de singur. Acum joc „Faust” la Teatrul Radu Stanca din Sibiu. Suntem invitati cu el la cel mai mare festival de teatru al lumii, la Edinburgh, cu 12 reprezentatii, in 20 de zile. Nu regret ca am ramas la Craiova, regreta altii ca nu m-am dus la ei.

Cat de adanci va sunt radacinile de care pomeneati?

Sunt dintre cei care se lauda ca au avut copilarie. Copilaria mea a fost intr-o perioada grea pentru poporul roman. M-am nascut in ’40, in ’47 am plecat la scoala in clasa I, iar acasa ma rasfata mama cu mii de poezii. Mama mea, la 90 de ani, stie peste 300 de poezii. M-am jucat extraordinar in saracia noastra, cum zice Faust: „Aici, in saracie, cat belsug, intr-o celula cata fericire!”. In saracia noastra era o lumina, era lumina cuvantului care venea de la mama, era bucuria jocului si bucuria campului pe care incepeam sa-l bat cu picioarele de cand ieseau primele fire de iarba, alergam kilometri intregi pana la cei mai inalti stejari care se gaseau in campul nostru, stiam toate viile, unde sunt strugurii cei mai buni, care se coc mai devreme. Iernile erau fabuloase, cu zapezi pline, nu trecea nici un Pasti sa nu ma duc cu Joimariul, sa nu strang oua. Si recitam frumos. Cand mauzeau femeile pregateau batistut ele cu oua cu trei porti inainte sa ajung eu. „Auzi, e baiatul Violetei, vine cu Joimariul”. La zece ani eu ma duceam la secerat, la cules de porumb, adormeam in foile care se despanusau, m-am hranit cu iarba, cu pamant, cu soare, cu flori… Toate s-au adunat in celulele mele si din ele pulseaza acum, in toate spectacolele mele. In Caliban, am uimit toata Japonia, am jucat 25 de spectacole, veneau la mine si ma intrebau: „De unde acest tumult?”.

Copilaria mea este templul in care sufletul meu a dospit si s-a copt.

Intai au fost poeziile mamei… Ce altceva v-a facut sa alegeti teatrul?

Mama avea poezii, tata avea instrumente muzicale. Tata era un taran autodidact de o frumuset e rara, dar s-a prapadit foarte tanar. Avea trei viori in casa. Trei, nu una. Si eu cant la vioara. Am facut scoala de invatatori si invatatorul trebuia sa invete sa cante la vioara. Si acum am cele trei viori si sper ca unul dintre nepotii mei se va lega de ele. Am fluiere, caval, chitara.

Pe urma a aparut radio, teatrul radiofonic. Ascultam cu o bucurie extraordinara, „Idolul si Ion anapoda”, stiam replici intregi, „Apus de soare”, „Patima rosie”. Stateam langa difuzorul care dadea piesa de teatru si vedeam tot ce se petrecea acolo. Descopeream in felul cum se intonau replicile, spatiul sonor al spectacolului. Si faptul ca am fost invatator. Sa nu uitam ca tot ce se petrece intr-o sala de clasa este un spectacol de teatru.

Acolo se pun intrebari, se dau raspunsuri, se traiesc emotii, se varsa lacrimi, mangĺierile pe care le asezi pe fruntea unui copil fac parte din tandretele scenei. Acum doar m-am mutat intr-o clasa mai mare… In care sunt 400 sau 600 de elevi sau 17 mii cum au fost la Teatrul Atticus de sub Acropole. Am avut o data, ca invatator, o lectie de aritmetica, „Leul si banul” la clasa a III-a, asistat de un inspector batran, care mi-a spus „Draga, dar tu esti fantastic, ai facut un spectacol, ce-am vazut eu n-am crezut ca se va petrece niciodata in scoala romaneasca.” Eram invatator in satul Galiceica, comuna Giubega. La mine n-a fost o intamplare ca am ajuns actor. Eu am simtit ca pot sa fac lucrul acesta si intr-o zi, desi eram casatorit, i-am spus sotiei:  „Uite, eu ma duc sa dau”. „Dute!”, mi-a spus, „Sa-ti ajute Dumnezeu! Eu am sa stau invatatoare patru ani de zile aici si te astept”. Si asa a fost. Am fost 900 de candidati pe 28 de locuri si am intrat al doilea la Bucuresti. Am fost repartizat la Craiova. De-atunci sunt aici, de 41 de ani. Sotia a venit si ea imediat invatatoare. Mama mea imi spunea: „Daca faci un lucru, fa-l cu traire, fa-l cu simtire, cu bucurie”.

Vorbiti de sfatul mamei. Dar cu tatal dvs ce s-a intamplat?

Tata a murit tanar, la 38 de ani. S-a imbolnavit de o boala necrutatoare, de plamani, in 1950. Nu se gaseau medicamente, noi eram saraci, n-aveam bani sa cumparam atatea doze de penicilina si, in 6 luni de zile… S-a imbolnavit iarna cand s-a dus la padure sa taie lemne, a racit, si in august deja se ridica la stele. A fost un moment uluitor in care el, in ziua in care a venit la Craiova, i-a spus mamei mele: „Scumpa mea” – o mangaia in mii de feluri, mama era tanara frumoasa, cu sapte ani mai mica decat el, avea 31 de ani – „Scumpa mea, ma duc la Craiova sa ma pun la raze, daca doctorii o sa-mi spuna ca nu mai e nici o scapare imi cumpar pantofii de moarte.” Si am plecat cu mama la o fabrica unde se facea ulei din seminte de floarea soarelui. Spre seara ne intorceam amandoi cu bidoanele cu ulei deacolo. Pe drum ne-am intalnit cu un tanar: „Te duci acasa, ca-ti veni sotul”, i-a zis mamei. „Se innoi, isi lua pantofi noi”. Mama a tras un geamat atunci cum nu e nici teatrul antic, un muget interior, ca o vita injunghiata. Stiuse vorba de la taticu’. Trei luni dupa aia taticu’ a incaltat pantofii cei noi.Mama a ramas singura, ne-a crescut pe mine si pe sora mea, ne-a facut oameni. Si acum, la 90 de ani tot mai recita. Are o dictie perfecta. Mama ar putea sa fie profesor universitar la o facultate de teatru…

Ati jucat in limba romana pe mari scene ale lumii. Cum simte publicul strain limba romana in teatru?

Sa va dau un exemplu. Am avut o provocare, odata, din partea unor actori englezi care mi-au spus ca limba romana nu e o limba de teatru, care doar prin rostirea ei sa-ti atraga interesul. Si atunci eu le-am rostit din Iona niste crampeie extraordinare. Am valorificat cum ma pricep eu mai bine si consoanele si vocalele, si undele grave si pe cele acute si cand am terminat unul statea in genunchi in fata mea si-mi spunea: „Esti stapanul meu!”. A venit la Craiova sa ma vada in toate spectacolele. Iar la o conferinta de presa din Singapore, la un festival unde eu am prezentat „Iona” lui Sorescu, in recital pentru public de limba chineza, redactorul si reporterii de la televiziune au spus „Acum, dupa ce am vazut Iona, avem sentimentul ca stim sa vorbim romaneste.” Sigur ca asta implica si din partea actorilor interpreti concentrare maxima, o grija sublima pentru rostire, lucru pe care in momentul de fata il constatam din pacate a lipsi de la foarte multe, sa spun, fiinte artistice tinere. Sunt prea multe scoli de teatru si te trezesti cu oameni care rostesc neglijent, urat. Si culmea e ca devin din ce in ce mai multi si incep sa spuna: „Sunt la fel de bun ca cei buni”…

Nu va intreb care e rolul care va e cel mai drag. Va intreb, in schimb, care e rolul de care va e cel mai dor?

Cred ca de primul meu rol, cel pe care l-am facut in debut. Don Juan al lui Calderon de la Barca. De ala mi-e cel mai dor pentru ca, mi-amintesc, aveam pe mine o mantie frumoasa, straluceam pe scena… Si simt dorul acelui text pentru ca celelalte sunt inca in mine si dor nu mi-e de ele, fiindca sunt aici.

Pe-ala parca l-am si uitat si mi-e dor de el. Parca ma vad, parul negru, subtire, aveam o barbuta lipita aici, aveam o relatie frumoasa cu actrita care juca Doamna nevazuta. De ala mi-e dor, pentru ca mi-e dor de tineretea mea.

Ce va bucura cel mai mult?

Ca pot sa iau in orice situatie atitudinea cea mai potrivita. Am aceasta satisfactie, niciodata nu ma sperie nimic. Poate doar moartea, pentru ca pune capat acestui tumult… Pentru mine e o voluptate sa stiu sa rabd. Si rabdarea nu este un supliciu. Dimpotriva. Stiu ca la capatul ei am de fiecare data bucurii. Rabdarea e un fel de penitenta constienta, asumata si ma socotesc foarte puternic. Ciudat.

Precum penitenta le da calugarilor aceasta bucurie, ei bine, si pentru un actor poate fi la fel. In teatru sunt milioane de situatii in care poti sa-ti iei lumea in cap, sa urli, sa tipi, sa strigi… Fanus Neagu spune in „Amantul marii doamne Dracula” ca cele patru cuvinte magice, care sintetizeaza toata intelepciunea lumii si pe care le-au gasit cei mai mari filosofi ai lumii la porunca unui rege chinez sunt „Si asta va trece.”

Mai e teatrul oglinda vremurilor?

Este. Sigur ca da. Pentru ca hidosenia vremurilor noastre o gasim in multe spectacole. Fundul gol ca virtute il gasim in piesa de teatru. Crima, ticalosia, erotismul dincolo de limitele bunului simt si bunului gust le gasim pe scena de teatru.

E ceva ce nu puteti face pe scena?

Sunt in stare sa inving gravitatia. Nu cred ca ar fi o situatie pe care regizorul sa mi-o ceara si eu sa n-o pot rezolva. Inclusiv starea de levitatie. Sa inving gravitatia si sa ma desprind de sol. N-am incercat, dar n-ar fi exclus odata s-o fac.

Ce e pentru dvs teatrul?

Teatrul? Teatrul este ca o gradina in care te apuci sa faci ikebana la scara mai mare. Sa aranjezi sufletele, trairile, sa aranjezi conflictele, fericirile, deznadejdile, spaimele, cutremurele. O gradina in care tu, ca actor, incerci ca, prin trairile tale, totul sa capete o volupate, o potenta artistica.

Ce asteptati?

Sa-mi dea Dumnezeu in continuare aceeasi bucurie de a iubi copiii, de a-mi iubi mama, de a-mi revela mie ceea ce sunt capabil inca sa fac, sa produc, sa gandesc. Cum sunt cuvintele acelea? „Astept invierea mortilor si viata ce va sa vie”. Exact, uite, astept invierea mortilor…

Exista vreo replica ce va bantuie gandurile?

Este asta. A lui Sorescu. „Inainte mai tot timpul ma gandeam la sotia mea. Acum, cu cat trec zilele, sotia mi se intuneca in minte si mama se lumineaza, ca la fantanile cu doua galeti. Una se scoboara si alta se inalta. Acum nu se inalta decat mama. Intoarcerea. Si clar o vad. Poate ca in momentul acesta si ea se gandeste tot la mama ei. (…) Eu cred ca exista o clipa in viata lumii cand toti oamenii se gandesc la mama lor. Chiar si mortii. Fiica la mama, mama la mama, bunica la mama, pana se ajunge la o singura mama. Una imensa. Ce liniste trebuie sa fie atunci pe lume! In momentul ala daca ar striga cineva «Ajutor!» eu cred ca ar fi auzit pe intreg pamantul. Daca as avea o sticla goala as scrie un bilet si l-as lansa pe mare. «Mama», as scrie, «mi s-a intamplat o mare nenorocire. Mai naste-ma o data!» Prima viata nu prea mi-a iesit. Cui nu i se intampla sa nu poata trai dupa pofta inimii? Dar poate a doua oara. Daca nici a doua oara, poate a treia oara. Si daca nici a treia oara, poate a patra oara. Poate a zecea oara. Tu nu te speria, mama, numai dintr-atata. Si naste-ma mereu. Ne scapa mereu cate ceva in viata. De aceea trebuie sa ne nastem mereu.”

Ce intalnire v-a marcat viata?

Cea pe care am avut-o cu minunea mea, sotia mea. Acum ea este pe stele. Anul trecut a avut un accident tragic, dupa 50 de ani de casnicie. A ramas singura acasa, a vrut sa inchida un robinet, s-a prabusit peste o chiuveta si un ciob i-a sectionat toate vasele de sange de la bratul drept. Cateva minute. Nu eram acasa nici eu, nici copiii. Dar in momentul de fata am ce n-are aproape nimeni de varsta mea, am 350 de scrisori de dragoste ale mele catre ea si ale ei catre mine. De la prima scrisoare, numerotata de ea, de la 14 ani si jumatate – 15 ani, pana la ultimele mele scrisori, acum spre batranete. 350 de scrisori. Puse asa, frumos… Si retraiesc acum totul, am scrisori de 14 pagini, de 16 pagini. Ii spuneam „Mica mea Bucovina, dulcea mea Bucovina”, ea fiind din Cernauti de undeva. Nu stiam cum s-o alint… Acum o visez, foarte mult, foarte frumos, nu e suparata deloc, de ce s-a petrecut, dimpotriva, ea-mi cere iertare, sa nu fiu eu suparat. Ma suna la telefon in vise si-mi spune „Sa vii sa ma iei de la scoala!”. Asta ma face sa cred ca nu ne sfarsim cand inchidem ochii, ci trecem intr-o alta stare, mult mai frumoasa.