Pe data de 22 noiembrie 2010, exact în urmă cu doi ani, publicam în revista Yorick un interviu cu actorul Şerban Ionescu. Nu aş fi crezut atunci ca peste doi ani, într-o noapte de 22 noiembrie, Şerban Ionescu nu va mai fi. În loc de orice alte cuvinte, vă propun un dialog cald şi plin de şarmul lui Şerban Ionescu…
Cum arată toamna lui 2010, lumea lui 2010 pentru dumneavoastră? Cum vă găsiţi şi cum vă regăsiţi în realitatea din jur şi în viaţa dumneavoastră?
În primul rând am împlinit 60 de ani… şi e o cifră. N-am stat prea mult pe gânduri să văd ce realizări, ce pierderi, ce eşecuri, ce împliniri… E o vârstă la care zic eu că persoana fizică are un moment de stagnare. Nici nu urcă, nici nu e retrogradă, e ca un „pe locuri”, ca un „fiţi gata”. Pentru că urmează o perioadă care o să fie mai lungă sau mai scurtă… depinde cum e aţa personajului. De când am împlinit 60 de ani zic că dacă mai am dreptul la zece concedii sunt fericit.
Şi dacă vă priviţi acum în oglindă, cum l-aţi descrie pe Şerban Ionescu?
Nu m-a frământat niciodată să mă descriu. Sunt cum sunt… Vorba aia, şi soarele are pete. Cred că am făcut cât trebuia până la vârsta asta şi în viaţa personală, şi în cea profesională. Nu sunt nici mai bun, nici mai rău, nici mai înţelept, nici mai dobitoc. Şi mă consider, fără să exagerez sau fără vanităţi ori lipsă de modestie, încă proaspăt şi deschis pentru orice trăire, orice frământare…
Dacă ar fi să-mi spuneţi o poveste despre dumneavoastră, care să înceapă cu „A fost odată…”, cum aţi continua-o?
Nu cred că sunt la ora epitafurilor. „A fost odată” e un fel de „iac-aşa”…
Dar între ele e o întreagă desfăşurare a acţiunii…
Ei, dar asta ar însemna o carte. Nu ştiu dacă îmi iese de-un roman, dar de-o nuvelă îmi iese sigur. Prietenul meu Sandu Dabija mi-a zis odată: „Băi, povesteşte-ţi tu viaţa, că ţi-o dramatizez eu”. Adică au fost trăiri nenumărate – nu le zic experienţe, că mă deranjează expresia asta „am trecut prin experienţe, spun din propria experienţă…”. Nu, chiar am avut trăiri, am avut frământări, o parte din tinereţea mea juvenilă am făcut şi probleme şi de-aia, la un moment dat, taică-meu, înainte să se despartă de lumea asta şi de mine mi-a spus: „Măi, să nu mai ai probleme niciodată”. „Dar ce să am?” „Rezolvări.” Acum nu ştiu dacă a fost conştient sau inconştient, dar am cam avut rezolvări prin tot ce am trecut… Mi-am trăit viaţa până la vârsta asta ca pe o felie de cozonac. Am mâncat-o cu plăcere şi mi-a căzut bine şi mie, şi celorlalţi care n-au apucat să muşte din mine, dar au simţit mirosul de cocă de cozonac.
Cum aţi ales teatrul?
Păi din joacă. Nu ştii că orice începe din joacă, care e foarte serioasă în copilărie. Copilăria noastră era ocupată de jocuri de tot felul, de-a hoţii, de-a vardiştii, de-a circarii. După aia în liceu am optat în a golăni în zona asta a teatrului. Decât să golănesc prin Braşov pe străzi, mai bine golăneam la teatru. Şi am avut o golăneală literară. Aveam şi-un prieten în Braşov al cărui tată era orb şi ne ruga să-i citim… avea o bibliotecă de vreo 5000 de volume. Şi asta a făcut din noi nişte adepţi ai lecturilor de toate felurile. N-am avut o ordine. La 21 de ani citeam Petre Ispirescu sau „1001 de nopţi”. Apropo de „A fost odată…” Am eu un epitaf aşa, cum s-ar termina povestea mea, povestea Pelicanului… „Şi-am încălecat pe-o şa şi v-am spus poveste-aş…” Atâta e. Lipseşte finalul.
Aşa am început povestea cu teatrul. Încercând să mă educ. Nu m-am gândit niciodată că o să mă fac actor, că teatrul o să fie profesia de bază, nu timpul meu liber umplut cu teatru. Iniţial am vrut să mă fac pilot şi până la urmă am avut nişte prieteni în Braşov, unul a ajuns regizor, alţii actori şi am zis să dau şi eu. Şi după aia mi-am dat seama că am şi îndemânare şi m-am perfecţionat, pentru că trebuie. Nu poţi rămâne în joaca tembelă şi infantilă a situaţiilor superficiale. Am urmat Institutul şi, ca să zic aşa, am ocupat şi eu în profesia mea un palier destul de confortabil şi „de superior”.
Aţi vrut vreodată să vă îndepărtaţi de teatru?
Nu. Mi-a plăcut şi-mi place teatrul în continuare, îmi plac şi filmul, şi televiziunea, consider că e profesia care mă avantajează foarte mult în felul cum am vrut să mă exprim. Zic eu că e o profesie pentru rari… E foarte greu să storci dintr-un text vitalităţi pe care alţii nu le bănuiesc. E o bucurie la care n-am vrut să renunţ şi la care n-o să renunţ niciodată, chiar dacă are şi tristeţi, ba cred că de ce mai multe ori are tristeţi şi suferinţe foarte profunde. N-am eu îndemânare, dar, dacă m-aş apuca să scriu, aş scrie o carte despre profesiunea de actor. Ce implică ea, cât e de traumatizantă pentru cel care o practică.
De ce?
Pentru că lucrezi cu nervii tăi, cu conştiinţa ta, cu sângele tău, cu adrenalina ta, cu sufletul tău, cu plămânii tăi, cu ficatul, cu tot. E un instrument care se consumă, se erodează… Şi întotdeauna când te apuci de altceva instrumentul trebuie să fie proaspăt.
Şi cu cât se consumă devine mai bun?
Poate să şi sucombe. De-aia e grea, pentru că, de fiecare dată când te apuci, el trebuie să fie perfect, integru, ca să poţi să-l remodelezi, să tai în el, să ciopleşti, să înţepi… E greu să faci oameni. Eu niciodată nu zic „creator”. Creatorul este unic. Şi de-aia mă feresc de vorba asta. Suntem nişte făcători, suntem nişte suferinzi. E un fel de-a le oferi partenerilor noştri, lumii, situaţii… vieţi, la care ei nu se gândesc. De-aia e inefabilă şi de-aia totul e imponderabil în profesiunea noastră.
Eu mi-am văzut viaţa de actor ca şi cum aş merge pe-o şină, pe-o cale ferată şi lângă mine mai e o cale ferată pe care merg personajele mele. Şi mergem împreună, dar ele nu sunt cu mine, ele sunt acolo, în lumea lor. Chiar dacă ai mai terminat un spectacol sau ai renunţat, ele vin cu tine, ele nu te părăsesc.
Şi ce-l doare cel mai tare pe actorul Şerban Ionescu?
De ce-ar trebui să mă doară ceva? E traumatizant că rupi din tine, refaci, dar nu e cu dureri. Dacă intrăm pe tărâm social mă dor multe. Dar aşa, ca actor, nu. Depinde de personajul pe care-l joc în fiecare seară. Că plec cu bucuriile lui, cu neîmplinirile lui, cu laşităţile lui, cu eroismul lui, dar nu mă doare… Plus că ai acest permanent control asupra rolului, asupra personajului şi asupra ta. În plan social sunt multe dureri şi le împărtăşsc alături de poporul din care fac parte. Dar aşa nu prea mă ating lucrurile, pentru că ştiu să mă apăr. Merg împreună cu ele. Le văd, le simt şi mă amărăşte că nu le pot rezolva.
Ce aţi pierdut şi ce aţi câştigat de la momentul când jucaţi „Ion” şi până acum?
Spuneam şi mai adineauri că sunt proaspăt, că m-am păstrat proaspăt, pot să abordez orice rol, orice tipologie, orice partitură, mă apropii de ele şi le descopăr şi mi le modelez cu aceeaşi bucurie ca la început, poate acum cu mai mult rafinament… Ce spun despre mine de vreo doi ani de zile e că am „o simplitate barocă”. Eu zic că asta spune multe… Ce mi-a rămas din tinereţile mele e plăcerea de a crea haos. Eu am un anumit fel de a mă concentra. Creez haosul ca să-l pot ordona. E haosul meu. Vorbesc mult, fac glume, ţin relţiile deschise, nu e chestia aia academică şi scorţoasă… E bucurie, poţi să şi greşeşti, nu mi-e frică să greşesc, îmi asum, mai ales în profesie. În relaţia cu prietenii e altfel, lumea te judecă altfel. Supărările de serviciu nu ţin. Dialogul din ce vine? Nu din contradicţii?
Dar ce s-a schimbat tot de la momentul „Ion” în teatrul şi în filmul românesc?
E rău totul. E un tobogan pe care cred că nici copiii nu l-ar agrea, alunecarea asta permanentă şi necontrolată şi absolut ignorantă. Că de-asta îmi acuz concetăţenii, de ignoranţă! Cum au parfumurile o notă dominantă şi după aia vin alte esenţe, la noi asta e nota dominantă, ignoranţa, şi e buba multor neajunsuri şi boli şi în ceea ce priveşte relaţia umană, şi în profesie. Imposibilitatea asta de a gândi în perspectivă, de a nu gândi de azi pe mâine, de a avea un orar… Şi sila. Nu-i aşa? E alt aspect. O altă bubă. Sila, sleiala asta, opacitatea asta, e ca-n visele urâte, unde alergi şi nu pleci de pe loc. Cam aşa trăim. Dar astea trec, numai că trebuie să trecem şi noi prin ele, n-avem ce să facem. Cum ne-amuzam pe vremuri: „Băi, ăsta-i destinul…”. Destinul e o chestie şi soarta e alta. Destinul ţi-e dat, soarta ţi-o mai faci şi tu. Că soarta e lumească. Ziceam noi de destin: „Cum e chestia asta, mă, costumul e implacabil şi destinul impecabil sau invers…?” Confuzia asta permanentă din minţile noastre. Sunt foarte puţine capete limpezi şi e păcat că e aşa, avem o singură viaţă şi nu poţi s-o eşuezi aşa, dar ăsta-i destinul.
Şi ce vă deranjează cel mai tare la sistemul teatral românesc?
Eu zic că teatrul, filmul, televiziunea ţin de divertisment. Sigur, îţi trebuie o inteligenţă pentru chestia asta. În teatru e nevoie de o anumită inteligenţă, nu asta cotidiană, sau şmecheria… Bâlciul, circul, teatrul, opera, filumul, televiziunea, toate au nevoie de inteligenţă. Nu vii la teatru să mănânci şi la restaurant te duci să reciţi ca dobitocul sau să citeşti tare ziarul. Or, divertismentul are nevoie de bani, de confort şi pentru cel care-l produce, şi pentru cel care-l asimilează. Nefiind o economie măcar medie de 20 de ani încoace, există acest disconfort, şi al producătorului, şi al celui care asimilează. Nu poţi să faci lucrul ăsta din sărăcie, el costă. Şi atunci apar nemulţumiri. Teatrul merge bine, filmul a mai căzut… Sunt multe săli de teatru. Cinematografe nu prea mai sunt. Plus ideea asta de a face filme neapărat pentru festivaluri. Dar nu mă interesează, dragă. Mă interesează să fac o ciorbă din care să mănânc trei zile şi să mă simt bine, nu să mănânc o dată şi după aia… Cu teatrul stăm mai bine.
Şi teatrul nu e mai mult decât divertisment?
Vrei să spui că e artă? Toate sunt arte, şi filmul, şi opera, şi televiziunea… Dar ţin de divertisment. De dorinţa individului ca după opt ore de muncă să se destindă. Să scape de creion, de bloc notes, de ordine, de stres… Nu minimalizez când spun divertisment. E o bucurie. Iar bucuria se plăteşte, costă. Şi cu cât e mai scumpă cu atât produce mai multă plăcere. Iar la noi chestia asta nu merge bine. Pe vremuri, pe vremea comuniştilor, mergea pentru că era interesul lor. Teatrul era poarta pe care intra sau ieşea proletariatul, îl puteai manipula, şi atunci interesul lor era să fie foarte bune producţiile şi au fost atunci spectacole uluitoare şi eram plătiţi bine, n-am de ce să mă plâng. Şi o să zici acum „Dar ce? Te gândeşti numai la bani?” Păi atunci de ce mi-am ales profesia asta? Ca să câştig din ea, nu? Cizmarul bate cuie şi pune flecuri şi câştigă bani din meseria lui. Eu din asta trebuie să câştig bani.
Şi atunci ce înseamnă a face compromis?
Nu ştiu cum e asta… A, că facem reclame… Dar ăsta nu e compromis, ţine tot de profesiunea noastră. De felul în care noi ne punem în valoare mijloacele şi posibilităţile de a te încânta, de a cumpăra un produs… Compromisul e o sintagmă care atârnă foarte greu în relaţiile umane. Când e vorba de profesie, compromisul e o modalitate de a te înţelege foarte bine într-un anumit demers. Dar noi am mânjit sintagma asta. În profesie, în politică sunt modalităţi de a vinde şi de a cumpăra, de a te înţelege, de a progresa. În relaţiile umane, compromisul poate exista, dar în situaţii rare şi nu ştiu dacă e amendabil.
Depinde ce înseamnă…
Cred că tot din prejudecată. Depinde cum înţelege fiecare. Uite, mie nu-mi plac oamenii care au principii. Şi am avut dialoguri şi stări de-astea conflictuale cu colegii: „Dar cum, tu n-ai principii? Cum poţi să spui aşa ceva?” Am nişte reguli, dar principii… Zic „Lăsaţi-mă să vă spun, că o să vă placă, e un paradox.” Eu nu cred în oamenii care au principii pentru că au permanent tentaţia să le încalce. Aşa cum nu cred în Decalog. Am şi eu Decalogul meu.
Şi în ce credeţi atunci?
În Moşu’ cred. De sus… Sunt o persoană credincioasă. Cred că e cineva deasupra noastră care ne conduce într-un mod binefăcător. Dar cu Decalogul… E un banc cu Moise care era la un târg din ăsta cum se făceau pe vremuri şi la ieşirea din târg, la poartă, era Moise, cu două tăbliţe. „Ce-ai aicea?” zice. „Două porunci”. „Cum le dai?” Zice: „12 sesteţi bucata”. Cumpăraseră oamenii prin târg… Dar zice: „12 sesteţi? Nu lasă…” Pe urmă după un timp iar. Moise cu patru porunci. „Ce ai aici?” „Patru porunci.” „Tot cu 12 le dai?” „Da.” „E, atunci acolo să stea.” Şi tot aşa până iese cu toate. Nu cumpăra nimeni. Până iese cu toate zece. „Ce ai aicea?”, zice. „Zece porunci”. „Şi cum le dai?” „Degeaba…”
Şi pe care dintre porunci le-aţi încălcat cel mai des?
Pe toate… Nu chiar toate, că aia „Să nu omori” n-am încălcat-o. Dar pe-alea trecătoare pe toate. Cu plăcere, cu voluptate chiar… Şi la mine Decalogul e mai strâns, nu sunt zece, sunt cinci… Pentru situaţii de criză. E un decalog de criză… (râde).
Să ne întoarcem la teatru. Spuneaţi că aţi vrut să vă faceţi pilot. V-aţi simţit vreodată pe scenă ca şi cum v-ar fugi pământul de sub picioare? Fără plasă de siguranţă?
În primele cinci minute la începutul spectacolului am emoţii mari, am impresia că sunt deschis la pantaloni, că nu mai ştiu vorbe, prima replică… Dar în rest nu. Sunt foarte ordonat în felul cum îmi construiesc rolul, ca să pot juca orice reprezentaţie, în orice situaţie. Să am siguranţa a ceea ce fac. Te mai surprinde aşa şi simţi că-ţi trage cineva covorul de sub picioare când întâlneşti o sală rece sau spectatori indisciplinaţi, cum era pe vremuri, că noi am făcut provincia pe vremuri, prin ’78. Şi unde am jucat eu, la Petroşani de exemplu, în primul meu spectacol, cred, eram cu o colegă tânără şi aşa, mai balerină îmbrăcată… şi a venit un miner de-ăla, a pus sticla pe scenă şi a zis: „Eu pe asta vreau s-o fut!” Şi zic: „Aoleu! Unde suntem, măi, oameni buni?!” Pe urmă am avut un spectacol foarte bun, cu care am luat premiu şi în urma lui am venit în Bucureşti şi am jucat pe undeva pe la Costeşti, pe unde se ţine întâlnirea aia a romilor. Într-o casă de cultură micuţă, pe o scenă micuţă, n-aveau ăia chef de teatru, de filosofie… „În căutarea sensului pierdut” se chema. Şi era un spectacol care dura două ore. Şi am zis „Copii, cum îl scoatem la juma de oră?” Şi l-am scos la juma de oră. Iar finalul l-am făcut la cabine. Am zis „Hai să ne îmbrăcăm repede să plecăm de-aici că ne omoară ăştia.” Aiurea. Când am venit afară ăia ne chemau „Hai la ţuică, la grătare. Foarte frumos a fost…” Dar să-mi fugă pământul de sub picioare? Fără plasă? Nu!
Ce regretaţi? Că aţi făcut sau că n-aţi făcut?
N-am regrete. Tot ce-am făcut am făcut că trebuia să fie făcut, ce n-am făcut n-am făcut că trebuia să nu fie făcut, deşi am făcut şi lucruri care nu trebuiau să fie făcute… Dar nu regret. Aş avea nevoie de nuvelă să le spun. Dar sunt discret şi foarte rar îmi aduc aminte prin ce am trecut sau prin ce n-am trecut şi le consider momentele mele de intimitate. Dar spun cu mâna pe inimă că nu regret nimic. Poate… ce mi-am dorit eu cel mai mult a fost să am mulţi copii. Am zis „Băi, o hoardă de copii fac.” Şi am un băieţel, Dumnezeu să-l ţină, e sufletul meu, e unul, dar e cât o hoardă. Cum mi-a zis mie Kordonskyi când am repetat la „Inimă de câine”. După vreo lună de zile a zis: „Şerban, în tine nu e un singur om, în tine e o gloată de oameni.”
Dacă dintre toate cuvintele care există v-aş ruga să alegeţi trei, care ar fi acelea?
Păi trei sunt de bază. Nu-s mai multe: Naştere, Îndrăgosteală şi Moarte.
Îndrăgosteală e altceva decât iubire?
Da. Pentru că aşa iubesc eu. Îndrăgosteală e mai mult decât iubire. Are şi mai multe litere (râde). Iubire – e cam subţirel, aşa. Îndrăgosteală – e cosmică.
Şi v-aţi îndrăgostit de multe ori?
Nu. Dar de ce ţi se pare că îndrăgosteala sună mai superficial decât iubire? E o invenţie. M-am dus puţin peste… Iubirea o ştim toţi. Poeţii cântă iubirea, nu îndrăgosteala, dar ea e îndrăgosteală… Iubirea e o marfă. Toată lumea zice „Iubire”, „Te iubesc”, „I love you”… Dar ia încearcă să traduci „îndrăgosteală”…
Naştere, Îndrăgosteală şi Moarte! Astea sunt. Nu ştiu unde am citit… Era povestea aia cu „Ce-ai lua cu tine pe o insulă?” Şi unul a zis: „O carte şi-n câine”. Dar greutatea e că-ntr-un câine nu poţi să citeşti o carte.
Şi dumneavoastră ce-aţi lua?
Pe insulă? Aş face orice să plec de-acolo. Imaginaţia. Şi credinţa. Că te scoate din multe. Dacă eşti dobitoc, n-ai ce face…
Dacă v-aş ruga să vă amintiţi un moment sau o imagine din viaţa dumneavoastră când aţi vrut să spuneţi „Opreşte, Doamne, clipa!”
De câte ori ai orgasm te rogi. Nu e o joacă şi nu e vulgar. Nu face parte şi asta din actul creaţiei? Din „Şi aşa mai departe…”? Că doar nu suntem făcuţi în eprubete. Dar ştii cum e? Să-ţi doreşti asta „Opreşte, Doamne, clipa!” e semn de vanitate. Şi mai bine rămânem la orgoliul lumesc care e mai subţire… Prefer oamenii orgolioşi decât pe cei vanitoşi. Aşa cum nu-mi plac pătimaşii, ci oamenii cu pasiuni. Pasiunea e ceva de mare echilibru. Patima totdeauna duce în alte zone. E telurică, e distructivă, e atomică…
Dar teatrul ce e pentru dumneavoastră?
Eu am o definţie a teatrului. Ce e teatrul pentru mine şi pentru mulţi dintre prietenii mei… Cu mulţi ani în urmă, într-un dialog cu ei, am zis „Dom’le, de fapt cu ce ne ocupăm noi, actorii?” Şi am zis că noi ne ocupăm cu marketingul iluziilor voastre pierdute…
Print